Curtea a examinat cererea depusă de societatea Avicola Vulcănești S.A. c. Republicii Moldova, întemeiată pe articolul 6 § 1 din Convenție, sub aspectul principiului egalității armelor în cadrul unui litigiu comercial privind despăgubiri pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri anterioare. Societatea reclamantă obținuse în primă instanță obligarea societății G. la plata sumei de 174.431 MDL, însă Curtea de Apel Chișinău, în lipsa părților, a admis recursul lui G., a casat hotărârea și a respins acțiunea ca neîntemeiată, bazându-se pe argumente dezvoltate într-un recurs motivat al lui G. care nu fusese comunicat reclamantei în mod efectiv. Reclamanta a aflat ulterior, din dosarul cauzei, că recursul motivat fusese remis direct judecătorului-raportor, fără a fi înregistrat la grefă și fără a purta număr de intrare, astfel încât nu a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul lui și să depună observații. Guvernul a susținut că recursul motivat ar fi fost expediat reclamantei, iar aceasta nu ar fi cerut amânarea pentru a formula un răspuns; Curtea însă a reținut că nu există nicio dovadă că recursul ar fi fost comunicat, iar chiar dacă ar fi fost trimis în ziua ședinței, reclamanta nu ar fi putut să-l primească înainte de pronunțare. Curtea a subliniat că principiile contradictorialității și egalității armelor impun ca fiecare parte să aibă o șansă rezonabilă de a lua cunoștință de toate actele depuse la dosar și de a le comenta, iar în speță reclamanta a fost plasată într-un dezavantaj substanțial față de partea adversă. Constatând o încălcare a articolului 6 § 1, Curtea a respins pretențiile privind prejudiciul material, întrucât nu putea specula asupra rezultatului litigiului național dacă recursul ar fi fost corect comunicat, dar a acordat societății Avicola Vulcănești S.A. suma de 3.600 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

  Curtea a examinat cauza Epidavr S.R.L. c. Republica Moldova, referitoare la perchezițiile efectuate în patru locații comerciale ale societății și la ridicarea tuturor registrelor contabile și suporturilor informatice, în contextul unei anchete penale pentru evaziune fiscală prin „firme fantomă”. Procurorul a emis patru ordonanțe de percheziție, identice ca formulare, vizând practic întreaga activitate financiar‑contabilă a societății pentru perioada 2010–2015, iar judecătorul de instrucție le‑a confirmat în aceeași formulare foarte largă. Societatea a contestat mandatele, invocând că nu avea calitate procesuală în dosarul penal, că nu exista o bănuială rezonabilă împotriva sa, că mandatele nu conțineau motivare concretă și că formularea lor extrem de generală conferea organelor de urmărire penală o marjă nelimitată de apreciere, blocându‑i între timp activitatea prin ridicarea serverului contabil. Curtea de Apel Chișinău a respins recursul privind primul punct de lucru, dar a admis recursurile privind celelalte trei locații, constatând – prin hotărâri motivate amplu – că cererile de percheziție și încheierile judecătorului de instrucție erau imprecise, lipsite de probe convingătoare, nu indicau proprietatea asupra imobilelor, nu justificau necesitatea percheziției față de alte măsuri mai puțin intruzive (de exemplu ridicarea de obiecte sau documente) și descriau excesiv de vag atât locurile, cât și obiectele vizate. În analiza pe fond, Curtea Europeană a calificat plângerea principală exclusiv din perspectiva art. 8 CEDO (viața privată și sediul profesional), înglobând în această examinare și critica întemeiată pe art. 6 § 1 privind lipsa de motivare a hotărârilor interne. Curtea a respins excepția Guvernului privind tardivitatea, considerând că termenul de 6 luni a început să curgă de la data comunicării hotărârii motivate a Curții de Apel (27 noiembrie 2015), și a declarat plângerea întemeiată pe art. 8 admisibilă. Pe fond, Curtea a reținut că societatea nu figura ca suspect în dosarul penal și că singurul temei al percheziției îl reprezenta un raport intern al anchetatorului, din care rezulta doar că societatea „ar putea” fi implicată în activitățile investigate. Mandatul pentru primul punct de lucru reproducea ad litteram cererea procurorului, nu explica de ce se considera că societatea era implicată în infracțiune și nici cum percheziția ar fi contribuit la obținerea de probe, iar lista documentelor și bunurilor ce puteau fi ridicate acoperea practic întreaga activitate financiară și toate suporturile de date ale societății, fără vreo delimitare în raport cu presupusele tranzacții cu „firme fantomă”. Curtea a remarcat și contradicția evidentă dintre soluțiile Curții de Apel: aceeași completă care menținuse mandatul pentru prima locație respinsese ulterior mandate identice pentru alte locații, cu argumente detaliate privind lipsa de precizie și de justificare a necesității perchezițiilor, fără a explica diferența de tratament. Invocând jurisprudența sa privind perchezițiile la sediul persoanelor juridice, Curtea a considerat că formularea foarte largă a mandatului, absența unei bănuieli rezonabile concrete și lipsa unor garanții efective în procedura de autorizare și control judiciar au făcut ca ingerința să fie disproporționată față de scopul legitim urmărit. În consecință, Curtea a constatat încălcarea art. 8 CEDO și a apreciat că nu mai este necesar să examineze, distinct, plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 privind protecția proprietății. Cu titlu de satisfacție echitabilă, Curtea a acordat societății 4.500 EUR pentru prejudiciul moral, respingând cererea pentru cheltuieli de judecată din cauza lipsei de documente justificative.