Hotărârea D.M.D. c. României

04 10 2017

Cauza DMD c. României, cererea nr. 23022/13, a vizat procedurile iniţiate de fecior împotriva tatălui pentru violenţa domestică. Procedurile au durat mai mult de opt ani şi s-au finalizat cu condamnarea tatălui pentru violenţa psihică şi fizică asupra copilului. Reclamantul, s-a plâns că procedurile respective nu au fost eficiente şi că nu i-au fost încasate despăgubiri. În particular instanţele naţionale, în final, au constatat că nu urmau să examineze chestiunea compensaţiilor din moment ce nici reclamantul şi nici procurorul nu au formulat atare cerinţă în faţa instanţelor inferioare.

Curtea a constatat, unanim, violarea Articolului 3 din Convenţie, interzicerea unui tratament inuman sau degradant, deoarece investigaţia privind pretinsa violenţă a durat foarte mult timp şi a fost marcată de omisiuni considerabile; şi cu patru voturi la trei, că a avut loc violarea Articolului 6 din Convenţie, deoarece instanţele naţionale nu au examinat fondul plângerii reclamantului privind omisiunea de a-i acorda compensaţii, în pofida prevederii explicite în legislaţia naţională a obligaţiei de a soluţiona chestiunea compensaţiei în cazul unui minor, chiar şi în lipsa unei cereri formale de la victimă.

Curtea a reamintit, în particular, că statele membre trebuie să tindă să protejeze demnitatea copilului şi că, în practică, aceasta impune un cadru legal adecvat pentru protecţia copilului împotriva violenţei domestice.