CtEDO: Pedepsirea jurnalistului pentru relatarea părerii unui terț contrară Convenției

03 10 2017

Curtea a considerat, în cauza Novaya Gazeta şi Milashina c. Rusiei, că editorul și jurnalistul au fost găsiți responsabili pentru că au raportat opiniile unor terțe părți. Deși ar fi fost necesare motive deosebit de puternice pentru a pedepsi un jurnalist pentru asistarea la difuzarea declarațiilor făcute de o altă persoană, instanțele naționale nu au furnizat astfel de motive. Ei au considerat complet irelevant dacă jurnalistul și-a exprimat propriile opinii sau cele ale unui terț. În ansamblu, raționamentul instanțelor naționale în cauză s-a dovedit a fi bazat pe presupunerea că protecția reputației reclamanților a predominat asupra libertății de exprimare în toate circumstanțele.

Reclamanţii în cauza Novaya Gazeta şi Milashina c. Rusiei, sunt “Redaktsionno-Izdatelskiy Dom ‘Novaya Gazeta’”, o casă editorială din Moscova, în continuare publicaţie şi jurnalista Yelena Milashina.

În ianuarie 2005 Novaya Gazeta a publicat 2 articole semnate de Milashina, privind scufundarea submarinului nucleare „Kursk” în marea Barenţ la 12 august 2000 şi investigarea ulterioară privind cauzele accidentului. În timp ce majoritatea echipajului a decedat în primele minute de la exploziile ce au avut loc la bordul submarinului, 23 de membri ai echipajului au supravieţuit şi au lăsat o notiţă în care au descris evenimentele ce au avut loc. Toate acele 23 de persoane au decedat până la sosirea echipei de salvare. În 2002 investigaţia a fost finalizată din lipsă de probe a vreunei infracţiuni.

Cele două articole au relatat despre faptul că tatăl lui D.K., căpitanul Kurskului care a decedat la bordul submarinului, a depus o cerere la Curtea Europeană, prin care a reclamat violarea dreptului la viaţă a lui D.K. Primul articol l-a descris pe D.K. ca persoana care a scris notiţa, în care se menționa că membrii echipajului care au supravieţuit exploziei au aşteptat să fie salvaţi. Potrivit articolului, notiţa, care a fost descoperită în octombrie 2000, a infirmat versiunea oficială că toţi membrii echipajului au decedat în rezultatul exploziilor.

Articolul relata, de asemenea, că tatăl lui D.K. şi consilierul acestuia, B.K., au încercat să demonstreze în faţa instanţelor ruseşti că anchetatorii procuraturii militare şi şeful expert criminalist al Ministerului Apărării au fost vinovaţi de abuz, din moment ce au omis să admită că o serie de ciocănituri ce veneau dinspre submarin în ziua accidentului au fost un semnal SOS în codul Morze.

Al doilea articol a menţionat, în particular, că B.K., care a reprezentat 47 de familii ale membrilor echipajului, au considerat că adresarea la Curtea de la Strasbourg este ultima instanţă, având în vedere că Procuratura generală şi conducerea procuraturii militare aparent au luat „decizia de a ajuta ofiţerii în comanda Flotei de nord să scape de răspundere penală şi să înceteze investigaţia”.

Şeful expert criminalist, şeful grupei de investigaţie din cadrul Procuraturii militare, şeful Procuraturii militare şi Procuratura militară au iniţiat proceduri civile de defăimare împotriva publicaţiei şi Dnei Milashina. În decembrie 2005 o instanţă din Moscova a admis acţiunea reclamanţilor. Ea a concluzionat că expresia „să ajute să scape de răspundere penală” este defăimătoare, din moment ce conţinea o alegaţie de conduită criminală şi a obligat să publice o dezminţire a declaraţiilor privind implicarea reclamanţilor în abuz de serviciu. Publicaţia şi Dna Milashina au fost obligate, de asemenea, să plătească despăgubiri fiecărui reclamant în mărime de 1,500 şi 200 Euro. Hotărârea a fost menţinută în recurs.

Decizia Curţii, articolul 10

Nu a fost disputat de către părţi că hotărârea instanţei de judecată din decembrie 2005 a constituit o ingerinţă în dreptul publicaţiei şi a Dnei Milashina la libertatea de exprimare. Curtea a acceptat că ingerinţa a fost legală potrivit legislaţiei naţionale şi că a urmărit un scop legitim, în particular „protecţia reputaţiei sau drepturilor altora”.

În ceea ce priveşte chestiunea dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică” în sensul Articolului 10, Curtea a subliniat că cei patru reclamanţi în procedurile de defăimare, graţie poziţiei sale, trebuiau să fie mai toleranţi criticilor decât persoane private.

Trei reclamanţi erau oficiali de rang înalt şi al patrulea - o autoritate publică. Este adevărat că procurorii, ca parte a sistemului judiciar, se bucură de protecţie împotriva atacurilor ofensatoare şi abuzive. Totuşi, aceasta nu le oferă imunitate împotriva oricărei critici în mass-media a acţiunilor realizate în capacitatea lor oficială. Referitor la subiectul articolelor, Curtea a notat că catastrofa Kurskului a fost fără îndoială o chestiune de interes public în Rusia; în consecinţă publicaţia şi Dna Milashina au contribuit la o dezbatere de interes public.

Mai mult decât atât, Curtea a observat că articolele nu puteau fi considerate ofensatoare deoarece nu au conţinut atacuri personale nefondate în adresa reclamanţilor naţionali. Având în vedere atât funcţiile reclamanţilor şi chestiunea abordată în articol, Curtea a considerat că autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere foarte joasă în stabilirea necesităţii ingerinţei în libertatea de exprimare a reclamanţilor.

Curtea nu a fost satisfăcută de faptul că instanţele ruseşti au efectuat un exerciţiu de balansare dintre necesitatea de a proteja reputaţia reclamanţilor la nivel naţional şi drepturile reclamanţilor din faţa Curţii potrivit Articolului 10 din Convenţie. În schimb, motivarea instanţelor naţionale aparent s-a bazat pe prezumţia că protecţia „onoarei şi demnităţii altora” prevalează faţă de libertatea de exprimare în toate circumstanţele. Admiţând acţiunea reclamanţilor la nivel naţional, instanţele nu au lăsat loc pentru funcţia esenţială pe care o exercită mass-media în societate democratică.

Curtea a considerat că esenţa cauzei este faptul că publicaţia şi Dna Milashina au fost responsabilizaţi pentru raportarea opiniilor terţilor, în particular tatăl lui D.K. şi B.K., consilierul ce a reprezentat familiile echipajului decedat. Potrivit jurisprudenţei Curţii, motive convingătoare trebuie aduse pentru a pedepsi un jurnalist pentru asistarea în diseminarea declaraţiilor făcute de alte persoane. Totuşi, instanţele naţionale nu au furnizat nici un motiv în acest sens, desconsiderând ca în totalitate irelevant faptul dacă jurnalistul şi-a exprimat propria părere sau a unui terţ.

În plus, Curtea nu a fost de acord cu alegaţia Guvernului că reclamanţii au acţionat cu rea credinţă. Din material era cert pentru cititori că Dna Milashina relata opiniile tatălui lui D.K. şi a lui B.K. despre fapte, care în opinia lui B.K., constituiau un abuz în serviciu public. Aceste opinii au fost exprimate în plângerile adresate de către tatăl lui D.K. şi B.K. la nivel naţional şi în faţa Curţii Europene, de asemenea în cartea publicată de B.K.

În aceste circumstanţe nu se poate afirma că reclamanţii au eşuat să prezinte baza faptică pentru declaraţiile din speţă. Ei au acţionat în conformitate cu etica jurnalistică şi Dna Milashina a acţionat cu diligenţa proprie unui jurnalist responsabil, ce raportează o chestiune de interes public.

În final faptul că procedurile împotriva reclamanţilor au fost civile şi nu penale şi faptul că despăgubirile la care au fost obligaţi erau relativ modeste nu au schimbat concluzia Curţii că instanţele naţionale au aplicat standarde care nu sunt conforme principiilor Articolului 10. Corespunzător a avut loc violarea Articolului 10 din Convenţie.

Acest material este realizat în cadrul proiectului “Contribuția la respectarea drepturilor omului în Republica Moldova” implementat de Asociația Obștească ”Juriștii pentru Drepturile Omului” cu sprijinul financiar acordat de Fundaţia Est-Europeană, din resursele acordate de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al Fundației Est-Europene sau al Guvernului Suediei.