Hotărârea Vardanean c. Moldovei şi Rusiei

30 05 2017

În cauza Vadranean reclamanţii sunt Ernest Vardanean şi Irina Vardanean, care s-au născut în 1980 şi care locuiesc în Chişinău.

Reclamanţii sunt soţi şi soţie şi sunt jurnalişti. În perioada de referinţă ei locuiau în transnistria. Primul reclamant era angajat la o agenţie rusească de ştiri şi de un ziar moldovenesc.

La 07 aprilie 2010 primul reclamant a fost arestat de agenţii serviciilor de securitate a „rmn”, fiind acuzat de trădare şi-sau spionaj în favoarea Moldovei. Apartamentul reclamanţilor a fost percheziţionat şi au fost ridicate mai multe bunuri a reclamantului.

La 16 decembrie 2010 un tribunal din „rmn” l-a condamnat pe primul reclamant la 15 ani de închisoare. Urmare a presiunii internaţionale la 05 mai 2011 reclamantul a fost graţiat.

Pe durata detenţiei sale primul reclamant s-a întâlnit de câteva ori cu reprezentanţii a serviciilor secrete „rmn”, inclusiv cu şeful serviciilor secrete şi a lăsat să se înţeleagă că familia acestuia poate suferi dacă va refuza cooperarea cu aceştia. I s-a cerut să înregistreze un video unde recunoştea că lucrează pentru serviciile secrete moldoveneşti. Acest video a fost difuzat la televiziunea din „rmn”. Cu altă ocazie i s-a cerut să scrie o scirsoare ambasadorilor străini prin care developa faptul că serviciile secrete moldoveneşti spionau ambasadele străine din Chişinău. I s-a dat de înţeles de către reprezentanţii serviciilor secrete că scrisoarea urma să creeze tensiuni dintre Chişinău şi ţările din vest şi că întreaga chestiune, inclusiv arestul a fost coordonat de Moscova.

Al doilea reclamant putea să viziteze primul reclamant doar un număr limitat de ori pe durata detenţiei; şi avocaţii care au reprezentat pe primul reclamant în faţa Curţii nu au avut acces pe motiv să nu sunt membrii ai „baroului rmn”.

Între timp, autorităţile moldoveneşti au întreprins o serie de încercări de a asigura eliberarea primului reclamant. În particular, chestiunea detenţiei reclamantului a fost abordată de către autorităţile moldoveneşti cu autorităţile UE şi SUA în aprilie 2010 la Bruxel. Delegaţia moldovenească a distribuit o scrisoare pe durata sesiunii Adunării Parlamentare a CoE în aprilie 2010 şi situaţia reclamantului a fost abordată în cadrul şedinţelor Comitetului de Miniştri în ianuarie şi februarie 2011. Situaţia primului reclamant a fost abordată de către autorităţile moldoveneşti cu reprezentanţii OSCE în Chişinău şi a fost pornită o urmărire penală în ceea ce priveşte detenţia reclamantului în „rmn”. Totuşi urmărirea penală a fost încetată.

De asemenea, guvernul moldav a acordat o asistenţă financiară familiei primului reclamant pe durata detenţiei acestuia în „rmn” şi a acordat un apartament în Chişinău la eliberarea acestuia din detenţie.

În faţa Curţii reclamantul s-a plâns că detenţia acestuia a fost ilegală şi corespunzător contrară Articolului 5 § 1 din Convenţie şi că condamnarea de către un tribunal care nu era independent în sensul Articolului 6 § 1 din Convenţie şi că procesul nu a fost echitabil.

Curtea a reiterat că a constatat în cauza Mozer că „sistemul judiciar” a „rmn” nu este un sistem care ar reflecta o tradiţie judiciară compatibilă cu Convenţie. Pentru acest motiv ea a constatat că instanţele „rmn” şi că orice autoritate „rmn” nu putea dispune arestarea reclamantului în sensul Articolului 5 § 1 din Convenţie.

În lipsa vreunei informaţii noi şi pertinente care să confirme contrariul, Curtea a considerat că concluzia adoptată în Mozer este valabilă şi pentru prezenta cauză. Mai mult decât atât, în lumina constatărilor din Mozer, Curtea a considerat că nu doar că detenţia era ilegală în sensul Articolului 5 § 1 din Convenţie, dar, de asemenea, că instanţele nu puteau fi considerate ca tribunal independent stabilit de lege în sensul Articolului 6 § 1 din Convenţie. Corespunzător ea a considerat că a existat o violare a Articolului 5 § 1 şi 6 § 1 din Convenţie în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte aspectul obligaţiilor Moldovei, restabilirea controlului asupra teritoriului „rmn”, Curtea a constatat în Mozer că Moldova a întreprins toate acţiunile în perioada 1991 – iulie 2010. În prezenta cauză, părţile nu au prezentat nici un argument care ar indica că Guvernul moldav şi-a schimbat poziţia faţă de Transnistria în perioada imediat următoare până la eliberarea reclamantului din detenţie în mai 2011.

În ceea ce priveşte a doua parte a obligaţiilor pozitive, şi anume asigurarea respectării drepturilor primului reclamant, Curtea a notat că autorităţile au întreprins eforturi pentru a asigura aceste drepturi. În particular, a fost pornită o cauză penală, CoE, OSCE, UE şi SUA au fost informate în acest sens şi că ambii reclamanţi au primit asistenţă financiară.

Corespunzător, Curtea a concluzionat că Moldova şi-a onorat obligaţiile sale pozitive în ceea ce priveşte primul reclamant şi că nu a existat violarea Convenţiei de către Republica Moldova.

Curtea a stabilit că Rusia exercită control efectiv asupra „rmn” în perioada de referinţă. În virtutea susţinerii continui militare, economice şi politice a „rmn”, este angajată responsabilitatea Rusiei în ceea ce priveşte violarea Convenţiei faţă de primul reclamant, în ceea ce priveşte Articolul 5 § 1 şi 6 § 1 din Convenţie.

Curtea de asemenea, a constatat violarea Articolului 8 din Convenţie, pe motivul percheziţiei în apartamentul reclamantului, de către Federaţia Rusă.

În ceea ce priveşte pretinsa violare a Articolului 34 din Convenţie, Curtea a constatat că nu a existat o violare în acest sens, or avocaţii nu au indicat expres statutul său de reprezentant în faţa Curţii.

Reclamanţii au cerut 70,000 Euro şi 10,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 7,440 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Curtea a acordat 30,000 Euro şi 7,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 4,000 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli, sume ce urmează a fi plătite de către Federaţia Rusă.

Reclamanţii au fost reprezentaţi de A.Postica şi P.Postica, asociaţia Promo-Lex din Chişinău.