Cererea Casap c. Moldovei şi Enachi c. Moldovei

19 07 2016

În cauza Enachi c. Moldovei, reclamanta este Galina Enachi, născută în 1963 și care locuiește în Chișinău.

În perioada de referință, reclamanta era un auditor autorizat. La data de 21 iulie 2011, pe numele ei a fost pornită o cauză penală cu cincisprezece capete de acuzare de fraudă. Ea era suspectată că în perioada aprilie-iulie 2011 a fraudat mai multe firme private. Presupusa schemă de înșelăciune avea loc prin încheierea de către reclamantă, în numele unei societăți private G., a unor contracte de vînzare-cumpărare de bunuri, prin care societatea G. procura bunurile fără a achita prețul prevăzut pentru ele. Ea a fost reţinută de poliție în aceeași zi.

La data de 22 iulie 2011, procurorul a solicitat Judecătoriei Rîșcani emiterea pe numele reclamantei unui mandat de arest pe un termen de treizeci de zile, pe care instanţa l-a emis în acceași zi. Decizia instanței era întemeiată pe prevederile Codului de procedură penală, care prevăd dreptul instanței de a emite un mandat de arest preventiv, când există riscul ca persoana să se eschiveze de la răspundere, să pericliteze investigația sau să recidiveze. În textul deciziei era menționat în mai multe rânduri un alt nume decât cel al reclamantei. La 3 august 2011, Curtea de Apel Chișinău a menținut această decizie constatând că acuzarea a prezentat suficiente dovezi că reclamanta a comis o infracțiune.

La data de 18 august 2011, Judecătoria Râșcani a prelungit arestarea preventivă a reclamantei cu încă treizeci de zile, pentru aceleași motive pe care s-a bazat și prima decizie. Reclamanta a depus recurs. Iar la data de 25 august 2011, Curtea de Apel Chișinău a anulat decizia și a eliberat-o pe reclamantă sub control judiciar. Instanța a constatat că procurorul nu a prezentat nicio dovadă a riscului de sustragere de la răspundere sau de a interveni în anchetă.

La data de 17 noiembrie 2011, Judecătoria Râșcani a dispus arestarea reclamantei pentru treizeci de zile, susținând că ea s-a eschivat controlului judiciar. Instanța de judecată s-a bazat pe rapoartele poliției întocmite de ofițerii T. și V., potrivit cărora reclamanta nu a fost găsită la adresa indicată de ea în cadrul ședinței din 25 august 2011.

Reclamanta a depus recurs și a susținut, printre altele, că, la 9 și 20 septembrie 2011 ea l-a informat în scris pe ofițerul E., cu privire la schimbarea adresei pentru efectuarea unui tratament medical în urma unui traumatism suferit la picior, confirmat de un raport medical. Ulterior, ea a susținut că ofițerii de poliție V. și T. nu sunt credibili, dat fiind faptul că ea a depus o plângere penală împotriva lor pentru rele tratamente în timpul reținerii sale. Ea a afirmat, de asemenea, că arestarea sa nu s-a bazat pe o suspiciune rezonabilă că a fraudat aceste societăți, deoarece ea nu era proprietarul sau administratorul societății G., ci pur și simplu auditor, și că ea nu a încheiat niciodată astfel de contracte.

La data de 30 noiembrie 2011, Curtea de Apel Chișinău a menținut decizia primei instanțe. Iar arestul reclamantei a fost prelungit în mod repetat, la fiecare treizeci de zile, pe aceleași motive ca și mai înainte, până la 23 martie 2012, atunci când cauza a fost remisă instanței pentru examinare. După această dată, arestul reclamantei a fost prelungit la fiecare nouăzeci sau șaizeci de zile, până la data de 19 mai 2014. În mai multe rânduri instanțele au menționat detaliile personale ale altor persoane sau au susținut că detenția reclamantei a fost justificată de lipsa de venituri permanente.

Reclamanta a atacat de fiecare dată prelungirea arestului, susținând că ea nu intenționa să se eschiveze de la răspundere, că nu a existat nici un risc din partea ei de a influența ancheta și că nu a existat nici o suspiciune rezonabilă că a comis o infracțiune. În recursurile sale împotriva deciziilor din 24 septembrie 2012, 26 decembrie 2012 și 18 decembrie 2013 și în cererile habeas corpus din 21 martie 2013, 21 iunie 2013 și 20 septembrie 2013, reclamanta s-a plâns, de asemenea, că detenția sa a depășit termenul legal de douăsprezece luni prevăzut de articolul 25 alineatul (4) din Constituția Republicii Moldova.

La 19 mai 2014, Judecătoria Râșcani a respins demersul procurorului de a prelungi detenția reclamantei și a dispus plasarea ei în arest la domiciliu timp de nouăzeci de zile. Textul deciziei menționate detaliile personale ale altei persoane. La 9 iunie 2014, Curtea de Apel Chișinău a menținut această decizie.

La 8 august 2014, Judecătoria Râșcani a prelungit arestul la domiciliu cu încă nouăzeci de zile. Reclamanta a declarat recurs în temeiul articolul 25 alineatul (4) din Constituție. La 8 septembrie 2014, Curtea de Apel Chișinău a eliberat-o pe reclamantă sub control judiciar.

În fața Curții, reclamanta s-a plâns în temeiul Articolului 5 § 3 din Convenție, că arestul ei în afara celor douăsprezece luni prevăzut de articolul 25 alineatul (4) din Constituție a fost ilegal.

Reclamanta s-a plâns, de asemenea, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că deciziile instanțelor nu au avut la bază motive relevante și suficiente atunci când s-a dispus prelungirea arestului său și că arestul a fost prelungit dincolo de un "termen rezonabil", fără nici un motiv.

Curtea a formulat părților următoarele întrebări:

1. A fost reclamanta privată de libertate, cu încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție? În special, a fost privarea de libertate legală potrivit dreptului intern (a se vedea Savca c. Republicii Moldova, nr. 17963/08, § 53, 15 martie 2016)?

2. Arestarea preventivă a reclamantei, între 17 noiembrie 2011 și 8 septembrie 2014, a fost efectuată cu încălcarea principiului "termenului rezonabil", prevăzut de Articolului 5 § 3 din Convenție? În special, deciziile instanțelor interne de prelungire a arestului reclamantei au fost întemeiate pe probe "pertinente și suficiente" și procedurile au fost desfășurate cu o "diligență specială" (a se vedea Ilijkov v. Bulgaria, nr. 33977/96, § 81, 26 iulie 2001)?



În cauza Casap c. Moldovei, reclamantul, Andrei Casap, este cetățean al Republicii Moldova, născut în anul 1981 și locuiește în Criuleni.

Din 2000 până în 2004, Ministerul Apărării a achitat costul studiilor efectuate de către reclamant  la o instituție de învățământ superior din străinătate. La data de 20 august 2004, reclamantul a semnat un contract de muncă pe zece ani cu Ministerul Apărării, fiind angajat în calitate de inginer într-un laborator de muniție.

La 14 septembrie 2005, el a solicitat desfacerea contractului, din cauza programului de muncă neregulat. Paisprezece zile mai târziu, el nu s-a prezent la locul de muncă, presupunând că demisia sa a fost acceptată. Însă, la 18 martie 2007, a fost chemat în judecată în calitate de pârât într-un dosar în care Ministerul Apărării solicita rambursarea costurilor suportate pentru instruirea sa. Atunci reclamantul a aflat că la 11 noiembrie 2005, Ministerul Apărării l-a concediat din motive disciplinare, de discreditarea a Armatei și de cauzarea prejudiciilor materiale.

La 28 martie 2007, reclamantul a contestat decizia din 11 noiembrie 2005, solicitând schimbarea motivul demiterii din "motive disciplinare" în "la cerere". Dânsul a afirmat că nu i-a fost cunoscută intentarea unei proceduri disciplinare în adresa sa și că el nu a comis nicio acțiune care să discrediteze forțele armate.

La 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Chișinău a admis contestaţia reclamantului și a obligat Ministerul Apărării să schimbe motivul concedierii sale. Instanța a constatat că Ministerul Apărării a interpretat în mod eronat costurile studiilor reclamantului ca fiind prejudiciu material în temeiul Legii nr. 162 cu privire la statutul militarilor. Ministerul a depus recurs, iar la 17 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul, a casat hotărârea din 13 decembrie 2007 și a respins pretențiile reclamantului ca fiind nefondate. Instanța a constatat că, prin părăsirea armatei, înainte de expirarea contractului de muncă și după ce Ministerul a investit în educația sa, reclamantul a cauzat un prejudiciu material care ar putea fi considerat ca o acțiune de subminare a bunului nume al armatei,  în conformitate prevederile legii invocate mai sus. Unul dintre cei trei judecători din completul de judecată al Curții Supreme de Justiție, a formulat o opinie separată, susținând, printre altele, că Ministerul Apărăriii nu a probat existența oricărui prejudiciu care ar fi putut servi drept temei pentru concedierea disciplinară, având în vedere în special faptul că acțiunea civilă intentată de Minister privind repararea acestui prejudiciu a fost respinsă în cele din urmă de către Curtea de Apel Chișinău la data de 13 noiembrie 2007.

În fața Curții reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolului 8 din Convenție, că demiterea sa din rândul forțele armate din motive disciplinare, pentru un presupus act de ilegalitate pe care nu l-a comis, i-a încălcat dreptul la reputație și îi diminuează șansele de angajare pe viitor.

Curtea a formulat părților următoarea întrebare:

- A existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private, contrar Articolului 8 din Convenție (a se vedea Milojević și alții c. Serbia, nr. 43519/07, 43524/07 și 45247/07, §§ 59- 69, 12 Ianuarie 2016)?

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către V. Pelin, un avocat din Chișinău.