Urmatoarele decizii CtEDO c. Moldovei adoptate în mai 2011

24 06 2011

În luna mai 2011 CtEDO a făcut publice următoarele decizii: BUCURIA INC şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 21102/03) şi Fedotov c. Moldovei (cererea nr. 51838/07).

***

În cauza BUCURIA INC şi alţii c. Moldovei, reclamanții sunt S.A. Bucuria, o societate pe acţiuni înregistrată în Chişinău, şi trei cetăţeni moldoveni cu reşedinţa în Chişinău: Pavel Filip, Serghei Covtoniuc şi Liuba Noviţcaia.

Primul reclamant, S.A. Bucuria („Societatea”) este cel mai mare producător de ciocolată și alte produse de cofetărie din Republica Moldova. Al doilea reclamant este actualul Director general al companiei şi acţionar, al treilea şi al patrulea reclamant sunt de asemenea acționari.

La 29 august 2000 Vasile Tarlev, care ulterior a fost Director General al Companiei, a trimis o scrisoare către Banca “Moldindconbank”. În scrisoare a declarat că societatea este de acord, irevocabil şi necondiţionat, să garanteze acordarea unui împrumut, care urmează să fie făcut de către Banca în sumă de 1,850,000 dolari SUA, o sumă evaluată, ulterior la 18,5% din valoarea estimată a Societăţii. Banii erau destinaţi pentru a finanţa cumpărarea de către o companie din Moldova, Feodosia S.R.L., a 837,787 acțiuni în Societate de la Agroprodimpex Cipru S.R.L., o companie înregistrată în Limassol.

În luna martie 2001, urmare a victoriei Partidului Comunist la alegerile parlamentare, domnul Tarlev a demisionat din funcţia de Director General al Companiei. La 19 aprilie 2001 dânsul a fost numit prim-ministru de către Preşedintele Republicii Moldova şi a rămas în acest post până la 18 martie 2008. Al doilea reclamant a devenit Director General al Companiei.

La data de 28 iunie 2001, Banca a cerut rambursarea integrală a creditului garantat.

Ca urmare a cererii de rambursare, societatea a depus o plângere penală împotriva domnului Tarlev. Plângerea a fost respinsă de Procurorul General la 19 iulie 2002, pe motiv că faptele invocate nu constituie o infracţiune. Aparent compania nu a solicitat un control judiciar a deciziei Procurorului General.

La data de 10 decembrie 2008, compania a fost informată că la 1 data de decembrie 2008 Procuratura Generală a redeschis ancheta penală în privința comportamentul presupus ilegal al domnului Tarlev.

La data de 22 octombrie 2001, Compania a iniţiat o acţiune civilă împotriva Băncii şi a S.R.L. Feodosia, solicitând recunoașterea că garanţia emisă de către dl Vasile Tarlev a fost nulă ab initio.

Judecătoria Economică de Circumscripţie Chișinău a respins acţiunea la data de 23 ianuarie 2002.

Compania a depus un apel la Curtea de apel Economică, susținând, inter alia, că prima instanţă a greşit, în primul rând, constatând că nici Actul constitutiv al Companiei, nici dreptul intern nu au împiedicat Directorul General de a intra într-o garanţie obligatorie în numele companiei pentru o astfel de sumă mare şi, în al doilea rând, constatând că Consiliului de Administraţie al Societăţii s-a întrunit şi a aprobat acordul la data de 19 ianuarie 2001.

La data de 14 mai 2002 Curtea de Apel a respins cererea companiei de a audia martorii şi a menţinut hotărârea primei instanţe, pe motiv că procesul-verbal al Adunării din 19 ianuarie 2001 a fost valabil, cu excepţia cazului că a fost declarat nul de către instanţă.

La data de 24 mai 2002 Consiliul de Administraţie al companiei a avut o ședință extraordinară cu scopul de a examina validitatea procesului-verbal al Adunării din 19 ianuarie 2001. Consiliul a decis în unanimitate să declare procesul-verbal din 19 ianuarie 2001 nevalabil - ca şi un fals.

Compania a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei Curții de Apel din 14 mai 2002. Ea a susţinut, în special, că procesul-verbal al Adunării unde a fost aprobat acordul de garanţie, era contrar formalităţile cerute de lege şi a fost declarat nul de către Consiliul de Administraţie al companiei în cadrul ședinței sale din 24 mai 2002.

La data de 18 decembrie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul companiei.

La data de 13 mai 2003 a avut loc Adunarea Generală a acţionarilor, unde s-a decis că atât scrisoarea de garanţie emisă de către Vasile Tarlev, la data 29 august 2000, cât şi procesul-verbal al pretinsei ședințe din 19 ianuarie 2001, sunt nule.

În urma acestei ședințe al treilea reclamant, un acționar, a înaintat o acţiune împotriva Companiei, la Judecătoria Economică Chişinău, solicitând anularea procesului-verbal din 19 ianuarie 2001, pe motiv că a fost întocmit contrar cerinţelor legale. Compania a recunoscut în faţa instanţei că procesul-verbal al ședinței din 19 ianuarie 2001 a fost falsificat.

Judecătoria Economică a audiat explicaţiile a doi Directori, care au pretins ca au participat la ședința din 19 ianuarie 2001, precum şi inginerul, Eugenia G., care a semnat procesul-verbal. Doi directori au declarat, că nu au participat la vreo ședință din această dată şi că declaraţiile lor din 17 decembrie 2002 au fost făcute ca urmare a presiunii şi a ameninţărilor. Eugenia G. a declarat că nu a participat la ședință şi precum că a fost rugată de secretarul domnului Tarlev sa semneze procesul-verbal.

Printr-o hotărâre din 23 septembrie 2003, Judecătoria Economică a constatat că la data de 19 ianuarie 2001 nu a avut loc nici o ședință.

Banca pârâtă a atacat această hotărâre. La data de 5 noiembrie 2003 Curtea de Apel Economică a casat hotărârea din 23 septembrie 2003, fără a numi vreo şedinţă.

Al treilea reclamant a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Recursul fost respins la 26 februarie 2004.

La data de 11 iunie 2004 Curtea de Apel Economică a emis titlu executoriu. Potrivit acestuia, compania a plătit, în perioada septembrie şi octombrie 2004, SRL Fuchsia suma de 2,330,012.19 USD.

În faţa Curţii, reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că nu au dispus de un proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale. Ei au pretins, de asemenea, că decizia naţionaşă a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul 1 CEDO.

Curtea subliniază că, în conformitate cu articolul 19 din Convenţie, este obligația acesteia de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către Părţile Contractante la Convenţie. În particular, aceasta nu are funcţia a aborda erorile de fapt sau de drept comise de o instanţă naţională sau să substituie propria apreciere cu cea a instanţelor naţionale sau altor autorităţi naţionale, cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea pot încălca drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate pune în discuție evaluarea dată de autorităţile naţionale, cu excepţia cazului în care există dovezi clare a acţiunilor arbitrare (a se vedea Sisojeva şi alţii c. Letoniei [GC], nr 60654/00, § 89,CEDO 2007 al II-lea;. A se vedea, de asemenea, spre exemplu, García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr 30544/96,. § § 28-29, CEDO 1999-I).

În speţă nu există nici o dovadă a acţiunilor arbitrare. Instanţele naţionale au interpretat dreptul intern, în special Legea privind societăţile pe acţiuni, şi au considerat că, având în vedere mărimea tranzacţiei fostului Director General a fost în drept să oblige societatea, fără a fi nevoie de aprobarea Consiliului de Administraţie. În orice caz, instanţele judecătoreşti naţionale au examinat, de asemenea, probele, inclusiv procesul-verbal al ședinței din 19 ianuarie 2001, precum şi declaraţiile contradictorii ale membrilor Consiliului de Administraţie, şi au concluzionat că Adunarea a avut loc şi Consiliul de Administraţie a aprobat, de asemenea, tranzacţia. Interpretarea şi aplicarea dreptului intern şi aprecierea faptelor şi a probelor într-un caz sunt, în general, chestiuni ce țin de competenţa exclusivă a instanţelor naţionale. În speţă, nu se poate spune, că concluziile acestora erau iraţionale sau în mod vădit nefondate sau fără justă cauză, astfel încât să dea naştere la o încălcare a art. 6 CEDO.

Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată ca fiind “independentă”, trebuie să luat în considerație, inter alia, maniera de numire a membrilor acesteia şi mandatul acestora, existenţa unor garanţii împotriva presiunilor externe şi faptul dacă individul prezintă o aparenţă a independenţei. Ceea pe ce se mizează, este încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire în public. Există două aspecte a cerinţei de „imparţialitate”. În primul rând, instanţa trebuie să fie subiectiv liberă fără a aduce atingeri personale sau părtinire. În al doilea rând, de asemenea, trebuie să fie imparţială din punct de vedere obiectiv, ceea ce înseamnă faptul că ea trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă (a se vedea, inter alia, Cooper v. Regatul Unit [MC],nr. 48843/99, § 104, CEDO 2003-XII; a se vedea, de asemenea, Clarke c. Regatului Unit(dec.) nr 23695/02, CEDO 2005-X (extrase)).. Instanţele trebuie să fie independente de executiv şi de părţi (Ringeisen contra Austriei, 16 iulie 1971, seria A, nr 13,. § 95).

Curtea notează că procedurile din speţă implică validitatea unui contract de garanţie, în ceea ce priveşte un împrumut semnificativ, care a fost asumat de domnul Tarlev, care a devenit ulterior Prim-ministru. Cu toate acestea, domnul Tarlev nu a fost parte la procedură, care a fost inițiată de Companie împotriva Băncii şi a beneficiarului împrumutului. Nu a fost stabilit că domnul Tarlev ar fi avut relații cu părţile sau era cointeresat în câştigul sau pierderea cauzei.

Trei instanţe diferite, şi un total de şapte judecători, au fost implicați în proceduri. Curtea a constatat că termenul, pentru care a fost numiţi judecătorii implicaţi în acest caz, oferă o garanţie a independenţei.

În ceea ce priveşte modul în care judecătorii au fost numiţi, Curtea constată că judecătorii primelor două instanţe au fost numiţi de către Preşedintele Republicii Moldova la recomandarea Consiliului Suprem al Magistraturii. Judecătorii de la Curtea Supremă au fost numiţi de către Parlament, din nou, la recomandarea Consiliului Suprem al Magistraturii. Deşi este adevărat că judecătorii primelor două instanţe, care au examinat cauza, la momentul respectiv au fost numiţi în funcţie pentru un termen nedeterminat de către Preşedintele Republicii, care, de asemenea, l-a numit pe dl Tarlev Prim-ministru, este demn de remarcat faptul că toți trei judecători la Curtea Supremă care au examinat în cele din urmă cauza, au fost numiţi pe o perioadă nedeterminată în funcţie înainte de alegerea Partidului Comunist în 2001. În sfârşit, Curtea constată că nu există nici o dovadă de imparţialitate subiectivă sau părtinire din partea unuia dintre judecătorii implicaţi în acest caz.

În orice caz, nu reiese că careva obiecţii referitoare la independenţa puterii judecătorești au fost ridicate pe durata procedurii naţionale. Nu este binevenit pentru o parte în litigiu să aştepte rezultatul unui caz şi, atunci când el pierde, de a solicita ex-post facto că instanţele care au decis, nu au avut suficientă independență structurală față puterea executivă.

Având în vedere constatarea Curţii în privința articolului 6, acesta nu consideră că este necesar să examineze plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 CEDO.

Din aceste motive, Curtea în unanimitate a declarat cererea inadmisibilă.

În faţa Curţii, reclamanții au fost reprezentați de J. Hanganu, avocat din Chişinău.

***

În cauza Fedotov c. Moldovei, reclamantul Eduard Fedotov, la data de 30 ianuarie 2007 a solicitat Consiliului Municipal să-i acorde spaţiu locativ în Chişinău. Consiliul Municipal nu a oferit nici un răspuns solicitării reclamantului.

La data de 19 martie 2007 reclamantul a înaintat o acţiune în contencios administrativ împotriva Consiliului Municipal Chişinău, solicitând obligarea pârâtului să răspundă la scrisoarea reclamantului şi să-i acorde 9,000 MDL cu titlu de daune morale.

La 20 aprilie 2007 Curtea de Apel a admis cererea reclamantului, obligând Consiliul Municipal Chişinău să răspundă la scrisoarea reclamantului şi să-i acorde acestuia din urmă suma de 200 lei (MDL) cu titlu de compensaţie a prejudiciului moral.

Prin decizia Curții Supreme de Justiţie din 11 Iulie 2007 a fost menţinută decizia instanţei inferioare.

Potrivit reclamantului, compensaţia nu a fost nu a fost plătită până în prezent.

În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns de violarea art. 6 CEDO şi art.1 din Protocolul Nr. 1 CEDO, deoarece autorităţile naţionale au eşuat să-i plătească suma acordată de către instanţele judecătoreşti. De asemenea, el s-a plâns în sensul art. 13 CEDO, deoarece dânsul nu a dispus de un recurs intern efectiv în ceea ce priveşte plângerile menţionate mai sus. În final, invocând art. 14 CEDO, reclamantul a pretins că a fost subiectul unui tratament discriminatoriu.

Reclamantul susţine că eşecul autorităţilor naţionale de a-i plăti suma de 200 lei (EUR 12) acordată printr-o hotărâre judecătorească definitivă în favoarea sa, precum şi lipsa răspunsului Consiliului Municipal Chişinău la scrisoarea sa depusă la 30 ianuarie 2007, constituie o violare a art. 6 şi art. 1 din Protocolul Nr.1 CEDO.

Curtea a reiterat că noile dispoziţii ale Convenţiei se aplică, de la data intrării lor în vigoare, tuturor cererilor pendinte în faţa Curţii, exceptând acele declarate admisibile (a se vedea cauza Gaftonic v. România, (dec.), nr. 30934/05, 22 Februarie 2011).

Astfel, Curtea va examina din oficiu dacă: (a) reclamantul a suferit un dezavantaj semnificativ; (b) dacă respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenţie şi în Protocoale sale necesită o examinare a cererii în fond; şi (c) dacă respectivul caz a fost examinat în mod corespunzător de către o instanţa judecătorească naţională.

Curtea notează că elementul principal al criteriului introdus de Protocolul Nr. 14 este dacă reclamantul a suferit un dezavantaj semnificativ.

În circumstanţele speţei, Curtea notează în primul rând prejudiciul material mic, care a determinat reclamantul să apară în faţa Curţii cu cauza sa. Plângerea reclamantului se referă la pretinsa omisiune a autorităţilor statale de a-i plăti o sumă echivalentă cu aproximativ 12 EURO.

Restul deciziei instanţei judecătoreşti se referea la obligaţia Consiliului Municipal Chişinău de a-i răspunde reclamantului la scrisoarea acestuia.

Curtea este conştientă, în acelaşi timp, că impactul prejudiciului material nu trebuie să fie evaluat în termeni abstracţi: chiar şi prejudiciul material modest poate fi semnificativ în lumina circumstanţelor personale individuale şi a situaţiei economice ale unei ţări sau regiuni în care el/ea locuieşte. Cu toate acestea, luând în considerare astfel de circumstanţe economice, Curtea le consideră înafara oricărui dubiu că suma modestă în cauză a fost de minimă semnificaţie pentru reclamant.

Curtea este atentă, în acelaşi timp, că suma pecuniară în cauză nu constituie singurul element care determină dacă reclamantul a suferit un dezavantaj semnificativ. Într-adevăr, o violare a Convenţiei poate atinge chestiuni importante de principiu şi, astfel, cauzează un dezavantaj semnificativ fără afectarea interesului pecuniar. Cu toate acestea, Curtea nu consideră atare chestiuni nu au fost abordate de către reclamant.

Având în vedere cele expuse, Curtea concluzionează că reclamantul nu a suferit un dezavantaj semnificativ ca rezultat al pretinselor violări ale Convenţiei.

Curtea a constatat că respectarea drepturilor omului, astfel cum sânt definite în Convenţie şi în Protocoale sale, nu necesită o examinare a prezentei cereri în fond.

În final, Curtea consideră că situaţia reclamantului nu constituie o negare a justiţiei care poate fi imputată Guvernului.

Prin urmare cele trei condiţii ale noilor criterii de inadmisibilitate au fost satisfăcute şi Curtea a constatat că această cerere trebuie să fie declarată inadmisibilă în sensul Art. 35 §§ 3 (b) şi 4 din Convenţie.