Cererile comunicate de CtEDO Guvernului Moldovei în mai 2011

10 06 2011

În luna mai 2011, CtEDO a comunicat următoarele cereri Guvernului Moldovei: Gospodinov c. Moldovei (cererea nr. 17934/08), Şişanov c. Moldovei (cererea nr. 11353/06), Toncu c. Moldovei (cererea nr. 26710/08), Vasiliciuc c. Moldovei (cererea nr. 15944/11), Vieru c. Moldovei (cererea nr. 32476/09) şi VIRPROD-LUX SRL c. Moldovei (cererea nr. 5067/08).

***

În cauza Gospodinov, reclamanţii Mircea şi Ion Gospodinov, tatăl şi fiul, la 09 iunie 2003 au fost arestaţi şi duşi cu forţa la Comisariatul de Poliţie raional Basarabeasca. Potrivit reclamanţilor, ei au fost deţinuţi între ora 23.10 şi 10.30 a doua zi.

La 10 iunie 2003, judecătoria Basarabeasca recunoscut reclamanţii vinovaţi în comiterea contravenţiei administrative de opunere de rezistenţă colaboratorului de poliţie. Instanţa i-a aplicat primului reclamant pedeapsa sub formă de amendă în mărime de 100 MDL, iar celui de-al doilea reclamant 10 zile de arest administrativ. Reclamanţii au atacat decizia.

La 21 iulie 2003, Curtea de Apel Chişinău a casat soluţia instanţei inferioare, în partea ce se referea la primul reclamant. Instanţa de apel a constatat că procesul-verbal cu privire la contravenţia administrativă, în ceea ce priveşte primul reclamant, a fost întocmit contrar procedurii prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte al doilea reclamant, judecătoria Cimişlia printr-o decizie din 26 ianuarie 2004 a clasat cauza, constatând, de asemenea, lipsa componenţei contravenţiei imputate.

La o dată nespecificată, reclamanţii au înaintat o acţiune împotriva statului cu privire la repararea prejudiciul moral suferit ca urmare a reţinerii lor.

Prin decizia din 28 decembrie 2006, judecătoria Cimişlia a admis parţial acţiunea şi a obligat Consiliul local Basarabeasca să plătească 40,000 MDL (aproximativ 2 350 EURO) primului reclamant şi 50,000 MDL (aproximativ 2 940 EURO), celui de-al doilea reclamant.

La 05 ianuarie 2007, Consiliul local Basarabeasca a atacat hotărârea din 28 decembrie 2006, susţinând că poliţia Basarabeasca, nu este parte a poliţiei municipale şi că, prin urmare, obligaţia de a repara prejudiciul îi revine Ministerului Afacerilor Interne.

Prin decizia din 13 martie 2007, Curtea de Apel Chişinău a modificat soluţia instanţei inferioare, reducând cuantumul compensaţiei. În particular, instanţa a acordat 400 MDL (24 EURO) primului reclamant şi 500 MDL (30 EURO) celui de-al doilea reclamant.

Reclamanţii au depus un recurs împotriva deciziei instanţei de apel, contestând sumele acordate şi că acestea contravin practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia definitivă din 3 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a declarat recursul ca nefondat.

Invocând art. 5 CEDO, reclamanţii s-au plâns că despăgubirea acordată de către instanţele judecătoreşti naţionale pentru detenţia ilegală a fost prea mică. Ei s-au mai plans, în sensul art. 6 CEDO, că Curtea deApel Chişinău, la redactarea deciziei sale din 13 martie 2006, şi-a depăşit competenţele şi s-a pronunţat cu privire la o plângere, ce nu fost invocată în apel de către Consiliul local Basarabeasca, şi anume valoarea compensaţiei. Reclamanţii susţin că au fost privaţi de posibilitatea de a-şi expune opinia pe această chestiune.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

- Având în vedere valoarea compensaţiei primite pentru detenţia lor ilegală, se mai pot reclamanţii pretinde a fi victimele violării solicitanţii 5 § 1 CEDO? Dacă da, faptele din speţă relevă violarea 5 § 5 CEDO?

În faţa Curţii reclamanţii sunt reprezentaţi de V. Iordachi, avocat din Chişinău.

***

În cauza Şişanov, reclamantul Valeriu Şişanov, este un cetăţean rus, în prezent deţinut în Taraclia.

În 1992, la o dată nespecificată, reclamantului i-a fost amputat piciorul. El poartă o proteză.

La 7 august 1996 el a fost reţinut în flagrant de către ofiţerii de poliţie, fiind bănuit de tentativă de omor, precum şi extorcare de bani, păstrarea şi fabricarea de muniţii şi substanţe explozive, furt de arme şi explozibil, precum evadarea din locurile de detenţie.

La 21 august 1996 a fost emis un mandat de arest pe numele reclamantului. Potrivit acestuia, mandatul nu a fost prelungit în mod corespunzător până la expirarea sa la data de 21 februarie 1997. Reclamantul nu a fost eliberat.

La data 27 mai 1997, Tribunalul Chişinău l-a condamnat pe reclamant la 25 ani de închisoare pentru comiterea infracţiunii de extorcare de bani. La 04 decembrie 1997, Curtea de Apel a Republicii Moldova a respins recursul reclamantului.

Printr-o decizie definitivă din data de 05 septembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut deciziile instanţelor inferioare.

La 21 noiembrie 2005, Curtea Supremă a admis parţial recursul în anulare al reclamantului şi i-a diminuat termenul de pedeapsă. Restul pretenţiilor au fost respinse.

La 18 aprilie 1998 reclamantul a fost plasat în Penitenciarul nr. 29 din Soroca, unde a fost deţinut până în aprilie 2006.

Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie în Penitenciarul Soroca au fost contrare normelor elementare sanitare şi de igienă. Locul de detenţie reprezenta un demisol al penitenciarului. Acest spaţiu avea o zonă pentru dormit, veceu şi o chiuvetă. Lumina de zi şi energia electrică erau slabă. Într-un spaţiu de 98 metri pătraţi se aflau şaizeci de deţinuţi. Podeaua era din beton. O sobă încălzea toată celula. Cearşafurile lipseau. Erau păduchi, ploşniţe şi gândaci. Apa era doar pentru un sfert de oră, de trei ori pe zi. Din cauza lipsei de apă veceul era permanent murdar. Accesul la duş era de o dată pe săptămână pentru 3-4 minute. Potrivit reclamantului, deţinuţii bolnavi de tuberculoză şi/sau infectaţi de boli venerice se aflau în aceeaşi încăpere. Alimentaţia era de o calitate foarte proastă, sub nivelul standardelor stabilite de Guvern.

La o dată nespecificată în aprilie 2006 reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 1 din Taraclia, unde a fost deţinut până la 25 mai 2008. Potrivit reclamantului, alimentaţia în închisoare a fost de o calitate foarte proastă.

La 7 şi 15 februarie 2008, el s-a plâns, fără succes, şefului penitenciarului. Potrivit reclamantului, alimentaţia sa a fost înrăutăţită urmare a plângerilor sale.

Începând cu 17 ianuarie 2011, reclamantul continuă să îşi ispăşească pedeapsa în Penitenciarul nr. 1 din Taraclia.

În perioada 11 octombrie - 20 decembrie 2006 reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Nr. 5 din Cahul. Potrivit reclamantului, el a fost deţinut într-o celulă rece, întunecată şi umedă. Dimensiunile celulei erau de 3.4 m x 2.2 m, dimensiunile unicei ferestre erau de 0.72 m x 0.33 m. Pereţii celulelor erau umezi, murdari şi mucegăiţi.

La 11 octombrie 2010, reclamantul a trimis preşedintelui Curţii o scrisoare prin care a notificat despre schimbarea adresei sale şi a solicitat confirmarea de primire a scrisorilor anterioare, precum şi informaţii referitoare la stadiul procedurii.

Înregistrarea din dosar arată că această scrisoare a fost expediată din greşeală de către administraţia penitenciarului la Centrul pentru Drepturile Omului din Chişinău.

Într-o scrisoare adresată Curţii din 24 ianuarie 2011, reclamantul s-a plâns că corespondenţa sa cu Curtea a fost cenzurată de către administraţia penitenciarului.

Invocând art. 3 CEDO, reclamantul s-a plâns de condiţiile de detenţie, denunţând absenţa condiţiilor elementare sanitare şi de igienă, precum şi de calitatea şi cantitatea insuficientă de hrană. Invocând art. 5 §§ 1 şi 3 CEDO, el s-a plâns de plasarea sa în detenţie preventivă, fără motive rezonabile, din 7 august 1996 până la 5 septembrie 2000. In sensul art. 6 § 1 CEDO, el a contestat legalitatea condamnării sale prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 5 septembrie 2000. Invocând violarea art. 6 § 3 CEDO, reclamantul s-a plans că în cadrul procedurilor penale, care au dus la condamnarea sa, instanţele naţionale nu au audiat nici un martor. Invocând art. 6 § 2 CEDO, el pretinde că detenţia sa provizorie înainte de condamnare nu are un fundament legal, reprezentând o încălcare a prezumţiei nevinovăţiei. Invocând art. 8 CEDO, reclamantul a denunţat cenzurarea corespondenţei sale de către administraţia penitenciarului. În sensul art. 13 CEDO, el a denunţat lipsa unui recurs intern efectiv pentru a se plânge de condiţiile de detenţie. Invocând expres acest articol, el a denunţat absenţa unui recurs intern efectiv pentru anularea condamnării sale, pe care o consideră ilegală. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 12, reclamantul a pretins că la condamnarea sa a fost discriminat pe motiv de naţionalitate şi limbă pe care o vorbeşte de către instanţele naţionale.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

1. Condiţiile de detenţie în care s-a aflat reclamantul, constituie o violare a art. 3 CEDO, de tratamente inumane şi degradante? În special, pretinsa lipsă de condiţii decente de igienă şi hrană insuficientă de proastă calitate, au depăşit pragul minim de gravitate necesar pentru aplicabilitatea art. 3 CEDO, în particular starea de sănătate a reclamantului?

2. A existat violarea dreptului reclamantului la respectul corespondenţei sale, în sensul art. 8 CEDO ?

***

În cauza Toncu, reclamantul Dumitru Toncu este în prezent deţinut în Penitenciarul nr. 2 Pruncul.

La 18 noiembrie 2002, reclamantul a fost arestat fiind bănuit de omor, iar la 9 iulie 2003 judecătoria Comrat l-a condamnat la 15 ani de închisoare. Reclamantul a contestat sentinţa. La 29 aprilie 2004 Curtea de Apel Comrat a admis parţial apelul şi a redus pedeapsa la 11 ani de închisoare. Decizia Curţii de Apel Comrat a devenit definitivă. La o dată nespecificată, reclamantul a depus un recurs în anulare a deciziei din 29 aprilie 2004. La 10 octombrie 2007 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ca nefondat.

Potrivit reclamantului, în timpul arestării sale, dânsul a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante. El afirmă că în celulă erau mai multe persoane decât locuri disponibile. Celulele erau murdare, umede şi insalubre. Erau insecte, cum ar fi păduchi, gândaci, purici, ploşniţe. Maladiile de piele şi micozele erau răspândite printre deţinuţi.

Reclamantul nu a oferit detalii despre condiţiile sale de detenţie. Potrivit actelor prezentate Curţii, reclamantul a fost deţinut o perioada în Penitenciarul nr. 6 Soroca.

La 27 ianuarie 2003, reclamantul a depus o plângere la procuror privind pretinsa maltratare de către poliţie din 18 noiembrie 2002.

La 19 februarie 2003, procurorul a dispus examinarea medico-legală a reclamantului. Prin raportul din 21 februarie 2003, medicul legist a constatat că reclamantul a avut o echimoză pe piept care a fost cauzată de un obiect contodent greu cu 6-7 zile înainte de examinare, şi a calificat-o ca o leziune corporală uşoară. El a indicat că diversele porţiuni ale pielii de culoare alb-roz sunt prezente ca şi rezultat al cicatricizării excoriaţiilor provocate de un obiect contodent greu aproximativ 10 zile înainte de examinare şi le-a calificat ca şi leziuni uşoare.

La 25 februarie 2003, Procuratura Comrat a emis o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale. În urma verificărilor suplimentare solicitate de Procuratura Generală, procurorul care instrumenta cazul, a emis alte două la ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale la 30 iulie şi respectiv 4 iunie 2008. Reclamantul a atacat ultima ordonanţă.

Între timp, reclamantul a depus la 13 martie 2003, o plângere la Curtea de Apel Comrat, unde a invocat, printre altele, că a fost maltratat de către poliţie pentru a recunoaşte vina. În susţinerea afirmaţiilor sale, dânsul a făcut trimitere la raportul medical din 21 februarie 2003. Printr-o scrisoare din 23 martie 2008, Curtea de Apel Comrat a restituit cererea reclamantului pe motiv că la data de 29 aprilie 2004 a fost deja examinat apelul reclamantului.

La 3 iulie 2008, judecătoria Comrat a declarat ca nefondată cererea reclamantului de anulare a ordonanţei procurorului.

În faţa Curţii reclamantul a pretins că condiţiile sale de detenţie erau contrare prevederilor art. 3 CEDO. În sensul aceluiaşi articol, el s-a plâns de asemenea că a fost maltratat de către poliţie pentru a recunoaşte vina. Invocând art. 6 CEDO, reclamantul s-a plâns că sentinţa de condamnare din 9 iulie 2003 se bazează pe fapte eronate. El a mai pretins că instanţele naţionale care au examinat cauza penală nu au luat în considerare argumentele în favoarea sa, nefiind echitabile şi imparţiale. El consideră că vinovăţia sa nu a fost demonstrată. În sensul art. 10 CEDO, reclamantul s-a plâns că refuzul administraţiei penitenciarelor de a furniza informaţii cu privire la textele legislaţiei în vigoare, i-a încălcat dreptul cu privire la accesul la informaţie. El s-a plâns de lipsa unui recurs intern efectiv în sensul art. 13 CEDO, susceptibil de a-i apăra drepturile sale garantate de Convenţie şi Protocoalele sale. Invocând art. 14 CEDO combinat cu art. 6, reclamantul s-a plâns că procesul penal nu a fost derulat în limba pe care o posedă. În final, el consideră că circumstanţele speţei relevă o încălcare a art. 17 CEDO.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

1. Având în vedere raportul medical din 21 februarie 2003, a fost supus reclamantul tratamentelor inumane şi degradante, contrar art. 3 CEDO? Având în vedere protecţia procedurală contra tratamentelor din speţă (a se vedea § 131 cauza Labita c. Italiei, nr. 26772/95, CEDO 2000-IV), urmărirea penală pornită de autorităţi satisface exigenţele art. 3 CEDO?

Guvernul este invitat să prezinte copia integrală a dosarului cu privire la plângerea reclamantului în ceea ce priveşte maltratarea reclamantului în cadrul urmăririi penale.

2. Condiţiile de detenţie ale reclamantului au fost inumane şi degradante, contrar art. 3 CEDO?

Guvernul este invitat să precizeze în care penitenciare a fost deţinut reclamantul şi în ce perioadă.

3. A dispus reclamantul de un recurs intern efectiv, în sensul art. 13 CEDO, pentru a denunţa violarea art. 3 CEDO?

***

În cauza Vasiliciuc, reclamanta Axenia Vasiliciuc, din cauza situaţiei economice din Republica Moldova a părăsit ţara şi a plecat în Grecia unde şi-a găsit un loc temporar de muncă. Ea îşi vizita rudele în timpul vacanţelor.

La 15 septembrie 2008 reclamanta se întorcea în Grecia din Moldova. Ea a fost oprită la vama din aeroport, deoarece avea cu sine o cutie cu bijuterii, pe care nu le-a declarat. Reclamanta a fost dusă la poliţia din aeroport, unde a declarat că nu încercat să facă contrabandă cu bijuterii.

Reclamanta era încrezută că nu este necesară nici o declaraţie pentru bunurile a căror valoare este mai mică de 5,000 EURO. Ea a susţinut, de asemenea, că nu i s-a cerut să declare nimic de către colaboratorii vamali. Poliţia a întocmit un proces-verbal, potrivit căruia reclamanta avea în posesia sa 29 unităţi de bijuterii de aur în valoare totală de 55,582 MDL.

Reclamanta a pierdut zborul şi a petrecut mai mult de două săptămâni în Moldova, făcând diverse vizite la poliţie, unde a semnat o declaraţie prin care s-a obligat să se prezinte în faţa autorităţilor naţionale la solicitare. De asemenea, ea a comunicat adresa sa din Grecia.

La 1 octombrie 2008, reclamanta s-a întors în Grecia, deoarece nu mai putea absenta de la serviciu. Ea nu a întâmpinat dificultăţi la ieşirea din ţară prin acelaşi aeroport.

La 7 octombrie 2009, poliţia aeroportului Chişinău a iniţiat formal proceduri penale împotriva reclamantei pentru tentativă de contrabandă cu bijuterii. Reclamanta nu a fost informată despre aceasta.

La 19 iunie 2009 Procuratura a cerut Judecătoriei Botanica eliberarea mandatului de arest pe numele reclamantei. În aceeaşi zi instanţa a eliberat mandatul de arest pentru 15 zile.

Reclamanta a aflat despre acest mandat mai târziu şi a angajat un avocat. La o dată nespecificată, avocatul a depus o cerere habeas corpus judecătoriei Botanica, în care a susţinut, printre altele, că reclamanta nu a ştiut despre cauza penală intentată împotriva sa, că nu a fost niciodată invitată să se prezinte la Procuratură şi că nu a fost informată despre obligativitatea de nepărăsire a localităţii.

La 18 septembrie 2010, cererea avocatului a fost respinsă pe motivul că reclamanta formal şi-a asumat obligaţiunea de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală, iar în consecinţă a evitat să se prezinte. Reprezentantul reclamantei a atacat decizia, dar care a fost respinsă de către instanţa de apel. De atunci reclamanta nu s-a mai întors în Moldova.

În faţa Curţii reclamanta s-a plâns de violarea art. 5 § 1 (c) CEDO, deoarece nu a existat o suspiciune rezonabilă, care ar justifica dispunerea arestării sale. Mai departe reclamanta s-a plâns de violarea art. 5 § 3 CEDO, deoarece instanţele naţionale nu au motivat suficient dispunerea arestării sale.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

1. Este aplicabil art. 5 CEDO prezentei speţe?

2. Dacă da, faptele din speţă denotă o încălcare a drepturilor reclamantei garantate de art. 5 CEDO? Observaţiile părţilor trebuie să se refere şi la plângerile indicate în cerere.

Guvernul este invitat să prezinte copia integrală a cauzei penale pornite împotriva reclamantei.

În faţa Curţii, reclamanta este reprezentată de către S. Coptu, avocat din Chişinău.

***

În cauza Vieru, reclamantul este Călin Vieru, fiul poetului Grigore Vieru.

La data de 31 ianuarie 2006, ziarul Flux din Chişinău a publicat un interviu cu B.A. unde a fost indicat, inter alia, că tatăl reclamantului a participat la o întâlnire între şeful SIS-ului al Republicii Moldova şi un senator român unde s-a discutat planul asasinării unui politician moldovean, I.R.

La data de 11 mai 2006, tatăl reclamantului a intentat o acţiune civilă de defăimare împotriva ziarului Flux, autorului articolului şi B.A.

La data de 19 decembrie 2006, judecătoria Buiucani a admis acţiunea tatălui reclamantului şi a obligat pârâţii să publice o dezminţire şi scuze oficiale, precum şi să plătească o compensaţie de 200,000 MDL, 100, 000 MDL şi respectiv 150,000 MDL. Pârâţii au atacat hotărârea.

La data de 31 ianuarie 2008, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul şi a menţinut hotărârea prime instanţe. Pârâţii au depus apel pe motive de drept.

La data de 3 decembrie 2008 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul pe motive de drept şi a casat hotărârile instanţelor inferioare. Acţiunea a fost respinsă pe motiv că declaraţiile contestate reprezintă judecăţi de valoare şi nu relatări de fapte şi că, prin urmare, pârâşii nu erau obligaţi să demonstreze veridicitatea acestora.

La 18 ianuarie 2009, tatăl reclamantului a decedat în rezultatul unui accident rutier. Reclamantul a primit decizia finală a instanţei supreme.

În faţa Curţii reclamantul s-a plâns de violarea art. 6 § 1 CEDO pretinzând inechitatea procedurilor. De asemenea, reclamantul s-a plâns de violarea art. 8 CEDO în rezultatul defăimării tatălui său.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

1. Este reclamantul victimă în sensul art. 34 CEDO?

2. Dacă da, a existat o violare a drepturilor reclamantului în sensul art. 8 CEDO?

În faţa Curţii, reclamantul este reprezentat de către T. Bordei şi A. Carapunarlî, avocaţi din Chişinău.

***

În cauza VIRPROD-LUX SRL, compania reclamantă este o societate cu răspundere limitată. La 13 aprilie 2000, Inspectoratul Fiscal principal de Stat (în continuare IFPS) a sechestrat un bun imobil cu o suprafaţă totală de 758.5 metri pătraţi, aflate în proprietatea companiei pentru evaziune fiscală în mărime de 317,496 MDL.

La cererea IFPS, agenţia imobiliară O. a întocmit un raport de evaluare, prin care a indicat preţul de vânzare a imobilului la suma de 352,000 MDL. Printr-o decizie din 25 decembrie 2000, Departamentul de privatizare a scos la licitaţie imobilul în cauză, care ulterior a fost vândut companiei B. la un preţ de 360,500 MDL. La 29 ianuarie 2001, IFPS a încheiat cu ultima contract de vânzare-cumpărare al imobilului.

La data de 25 aprilie 2003, compania B. a vândut imobilul companiei reclamante la preţul de 628,000 MDL.

La data de 13 ianuarie 2005, Primăria Chişinău a înstrăinat terenul aferent imobilului companiei reclamante.

La data de 16 martie 2007, Procurorul general adjunct al Republicii Moldova a solicitat Agenţiei de Privatizare şi Ministerului Economiei anularea deciziei Departamentului de privatizare din 25 decembrie 2000 privind licitaţia imobilului.

Printr-o scrisoare din 23 aprilie 2007, Agenţia de Privatizare a informat Procuratura că nu intenţionează să răspundă la solicitarea Procurorului General Adjunct.

Între timp, la 29 martie 2007, Procurorul General Adjunct a iniţiat în numele Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare şi a companiei V. o acţiune de anulare a celor două contracte de vânzare a imobilului.

Prin decizia din 21 august 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea pe motivul expirării termenului de prescripţie de 3 ani.

Procuratura a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. Prin decizia sa din 11 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea primei instanţe şi a admis acţiunea procurorului.

Invocând violarea art. 6 § 1 CEDO, compania reclamantă s-a plâns că Curtea Supremă de Justiţie prin decizia sa din 11 ocotmbrie 2007 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, ca urmare a admiterii acţiunii procurorului.

Compania reclamantă s-a mai plâns de violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, deoarece a fost lipsită de proprietatea sa contrar legislaţiei naţionale.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

1. A fost echitabil procesul civil împotriva companiei reclamante, în sensul art. 6 § 1 CEDO? În particular, a fost respectat principiul securităţii raporturilor juridice?

2. A existat o ingerinţă în dreptul companiei reclamante la respectul proprietăţii, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO? Dacă da, a impus această ingerinţă o sarcină excesivă companiei reclamante (a se vedea Saffi c. Italiei, nr. 22774/93, § 59, CEDO 1999 V)?

În faţa Curţii, reclamantul este reprezentat de către V. Nagacevschi, avocat din Chişinău.