Cererile comunicate de CtEDO Guvernului Moldovei în martie 2011

27 04 2011

În luna martie 2011 CtEDO a comunicat următoarele cereri Guvernului Moldovei: Mudric c. Moldovei (cererea nr. 74839/10), Eremia şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 3564/11), Lady S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 39804/06), Business - Investitii pentru Toti SA şi Boris Iampolschi c. Moldovei (cererea nr. 45682/07) şi NORD-UNIVERSAL S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 29096/06).

***

În cauza Mudric c. Moldovei, reclamanta Lidia Mudric, cu o vârstă de 72 de ani, după divorţul cu soţul său, locuieşte în casa care îi aparţine atât ei, cât şi fostului soţ.

Potrivit reclamantei, la data de 31 decembrie 2009, fostul ei soţ, a pătruns în casa ei şi a bătut-o. El a procedat în acelaşi mod la data de 19 februarie 2010, de atunci el s-a instalat permanent în casa reclamantei.

Reclamanta a obţinut un raport medical, care confirma leziunile corporale cauzate. La data de 18 martie 2010 ea s-a plâns la poliţie şi altor autorităţi. La fel ea s-a plâns că în pofida faptului că poliţia cunoştea situaţia dată, nu a întreprins nimic pentru a o proteja.

La data de 27 martie 2010, reclamanta din nou a fost bătută de către fostul ei soţ. La data de 30 martie 2010, reclamanta a fost informată de autorităţi că faptele care ea s-a plâns s-au confirmat parţial, însă datorită bolii psihice a fostului soţ, acesta nu a putut fi sancţionat.

Autorităţile au promis să ia măsuri, iar la data de 22 iunie 2010 instanţa de judecată a dispus evacuarea fostului soţ al reclamantei şi l-a obligat pe acesta să stea departe de reclamantă şi casa ei. Însă, această hotărâre judecătorească nu a fost executată. La data de 17 iulie 2010 reclamanta iarăşi a fost bătută de către fostul ei soţ. Ca răspuns la noua plângere a reclamantei, instanţa de judecată a emis o nouă hotărâre, similară cu cea din 22 iunie 2010. La fel, această hotărâre judecătorească nu a fost executată.

La data de 6 decembrie 2010, reclamanta iarăşi a fost bătută de către fostul ei soţ. La data de 16 decembrie 2010 reclamanta a obţinut a treia hotărâre judecătorească, similară cu celelalte două hotărâri judecătoreşti emise anterior.

Pe parcursul perioadei relevante, reclamanta şi avocatul ei au depus numeroase plângeri la comisariatul de poliţie, procuratură, şi alte autorităţi, cerând protejarea reclamantei şi pedepsirea fostului ei soţ. La momentul depunerii prezentei cereri nici o măsură nu a fost luată pentru a asigura că fostul soţ al reclamantei să fie obligat să urmeze un tratament a bolii sale.

În faţa Curţii reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 3 al Convenţiei, de faptul că autorităţile au tolerat relele tratamente la care a fost supusă în casa sa, şi că au eşuat să execute hotărârile judecătoreşti menite să asigure protecţia reclamantei. De asemenea, s-a plâns în temeiul art. 14 combinat cu art. 3 şi 8 al Convenţiei, în ceea ce priveşte discriminarea sa de către autorităţi din cauza sexului ei, negând dreptul ei de a trăi o viaţă fără violenţă. În final, s-a plâns în temeiul art. 17 al Convenţiei că refuzul autorităţilor de a-l sancţiona pe fostul ei soţ, ia permis să-şi continue acţiunile sale ilegale, ce a dus la distrugerea drepturilor reclamantei.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

1. A avut loc o violare a art. 3 al Convenţiei? În particular, dacă autorităţile şi-au onorat obligaţiile sale pozitive de protecţie a reclamantei împotriva violenţei domestice şi atragere la răspundere a persoanei vinovate de această violenţă?

2. A avut loc o violare a art. 8 al Convenţiei?

3. A avut loc o violare a art. 14 al Convenţiei în conjuncţie cu art. 3 şi/sau art. 8 al Convenţiei?

Reclamanta este reprezentată în faţa Curţii de către D. Străisteanu, avocat în Chişinău.

***

În cauza Eremia şi alţii c. Moldovei, reclamantele, Lilia Eremia, Doina Eremia şi Mariana Eremia, sunt născute în 1973, 1995 şi 1997, şi locuiesc în Vălcineţ.

Prima reclamantă este căsătorită cu un ofiţer de poliţie (A). A doua şi a treia reclamantă sunt fiicele lor. Potrivit reclamantelor, A. deseori venea acasă în stare de ebrietate, şi agresa prima reclamantă, uneori în prezenţa fiicelor sale. În luna iulie 2010 prima reclamantă a depus a cerere de divorţ, după care, A. a devenit mai violent, lovind şi insultând pe prima reclamantă şi pe fiicele sale. Pe 18 septembrie 2010 A. a fost sancţionat administrativ de către instanţa de judecată. Pe 30 septembrie 2010 A. a fost avertizat de către Ministerul Afacerilor Interne să-şi înceteze comportamentul său violent.

La data de 5 noiembrie 2010 A. a venit acasă beat şi a bătut-o pe prima reclamantă. La data de 6 noiembrie 2010 prima reclamantă a depus o plângere la procuratură.

La data de 11 noiembrie 2010 A. iarăşi a lovit-o pe prima reclamantă în prezenţa fiicelor sale. El a procedat în acelaşi mod la data de 12 noiembrie 2010, aceasta sufocându-se, după care ea (prima reclamantă) şi-a pierdut vocea pentru o zi şi jumătate.

La data de 29 noiembrie 2010, avocatul primei reclamante a solicitat Judecătoriei Călăraşi să aplice o măsură preventivă faţă de A. La data de 9 decembrie 2010 A. a fost obligat să părăsească casa în care locuia împreună cu reclamanta pe un termen de 90 de zile şi i s-a interzis să se apropie de reclamante la o distanţă de 500 m. şi să le contacteze. Avocatul a informat poliţia, procuratura şi autoritatea pentru protecţia socială despre încheierea judecătorească privind aplicarea măsurii preventive respective.

La data de 10 decembrie 2010, Comisariatul de poliţie din Călăraşi a pus în aplicare încheierea judecătorească emisă la data de 9 Decembrie 2010.

La data de 14 decembrie 2010 A. a fost avertizat de către Comisariatul de poliţie din Călăraşi să-şi înceteze comportamentul violent, fiind confirmat în scris faptul aducerii la cunoştinţa lui A. a încheierii judecătoreşti emisă pe data de 9 Decembrie 2010. La fel, poliţia locală a confirmat că A. a părăsit casa în care locuia cu familia sa, şi a trecut cu traiul într-o clădire care se află în proprietatea autorităţii publice locale.

La data de 16 decembrie 2010, A. observând-o pe prima reclamantă în stradă a urmărit-o, a insultat-o şi încercând să o oprească. La fel A. a continuat să procedeze în acelaşi mod într-un magazin în care reclamanta a încercat să se refugieze.

La data de 19 decembrie 2010 A. a intrat în casa în care locuia familia lui, încălcând restricţiile impuse prin încheierea judecătorească respectivă. El a lovit-o şi a insultat-o pe prima reclamantă. La data de 23 decembrie 2010, prima reclamantă s-a plâns la poliţie privind incidentele apărute pe 16 şi 19 decembrie. Majoritatea plângerilor depuse la diferite autorităţi competente au fost transmise procuraturii Călăraşi.

La data de 10 ianuarie 2011 reclamantele au fost invitate la comisariatul de poliţie să depună declaraţii întru susţinerea plângerilor lor împotriva lui A. În ceea ce priveşte prima reclamantă, ea a fost nevoită să-şi retragă plângerea, deoarece antecedentele penale şi pierderea locului de muncă a soţului său s-ar fi reflectat negativ asupra educaţiei fiicelor lor şi asupra perspectivelor carierei. O altă întâlnire, de această dată împreună cu A. a fost stabilită pe 11 ianuarie 2011. Pe parcursul acestei întâlniri prima reclamantă şi-a exprimat dorinţa de a divorţa şi ea a susţinut că nu a dorit să-i cauzeze probleme soţului său.

La data de 13 ianuarie 2011, A. a mers la casa familiei lui, violând restricţiile impuse prin încheierea judecătorească respectivă. De asemenea, el a lovit-o şi a insultat-o pe prima reclamantă, simulând strangularea ei, şi ameninţând-o ca o va omorî pe ea şi pe mătuşa ei dacă prima reclamantă va continua să depună plângeri împotriva lui. La data de 14 ianuarie 2011, medicul a depistat leziuni pe gâtul reclamantei.

La data de 17 ianuarie 2011 a fost pornită urmărirea penală împotriva lui A.

În faţa Curţii reclamantele s-au plâns, în temeiul art. 3 al Convenţiei, de faptul că autorităţile au fost inactive în vederea protejării împotriva violenţei domestice şi atragerii la răspundere a făptuitorului. De asemenea s-au plâns, în temeiul art. 14 al Convenţiei combinat cu art. 8 şi art. 3, că autorităţile au eşuat să aplice legislaţia naţională, menită să protejeze victimele violenţei domestice, datorită unor idei preconcepute referitor la rolul femeii în familie. În final, ele s-au plâns, în temeiul art. 17 al Convenţiei, că din cauza refuzului de a aplica legislaţia naţională întru protejarea reclamantelor împotriva violenţei domestice, autorităţile distrug deliberat drepturile garantate de Convenţie.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

1. A avut loc o violare a art. 3 al Convenţiei? În particular, dacă autorităţile şi-au onorat obligaţiile sale pozitive de protecţie a reclamantelor împotriva violenţei domestice şi atragere la răspundere a persoanei vinovate de această violenţă?

2. A avut loc o violare a art. 8 al Convenţiei?

3. A avut loc o violare a art. 14 al Convenţiei în conjuncţie cu art. 3 al Convenţiei?

Reclamantele sunt reprezentate în faţa Curţii de către D. Străisteanu, avocat în Chişinău.

***

În cauza Lady S.R.L. c. Moldovei, reclamanta este o companie cu sediul Moldova, mun. Chişinău.

La data de 08 iunie 1999, compania reclamanta a achiziţionat un apartament cu o suprafaţă de 37 m.p. situat pe adresa: strada P.R., 55A, mun. Chişinău.

La data de 13 decembrie 2002, Primăria mun. Chişinău a dat în arendă companiei reclamantă spaţiile situate pe aceeaşi adresă, cu o suprafaţă totală de 244,5 m.p.

La data de 15 ianuarie 2004, compania reclamantă şi Primăria mun. Chişinău au semnat un contract de vânzare – cumpărare a sediului respectiv.

În cadrul unui proces intentat de o a treia companie împotriva Primăriei mun. Chişinău, Curtea Supremă de Justiţie a dispus prin decizia din 24 mai 2004, evacuarea Primăriei din încăperile ocupate, printre altele, şi cele de pe adresa: strada P.R., 55A, mun. Chişinău. Unul din motivele invocate de către Curtea Supremă de Justiţie a fost că „lotul de teren de pe strada P.R.” a fost transmis companiei S. pentru demolare printr-o decizie a Primăriei mun. Chişinău din data de 24 iulie 1997. Compania reclamantă nu a fost citată în legătură cu acest proces judiciar.

Ulterior, compania S. a intentat o acţiune cerând, printre altele, declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004 şi evacuarea încăperilor ocupate pe adresa : strada P.R., 55A, mun. Chişinău.

La data de 13 februarie 2006 Curtea de Apel Chişinău a admis acţiunea integral, referindu-se, printre altele, la decizia Curţii Supreme de Justiţie din 27 mai 2004 şi decizia Primăriei mun. Chişinău din 24 iulie 1997.

Compania reclamantă a înaintat recurs, invocând că încăperile procurate de pe strada P.R., 55A, mun. Chişinău nu au fost vizate de decizia Primăriei mun. Chişinău şi nici de decizia CSJ din 27 mai 2004.

Prin decizia din 06 aprilie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea de recurs şi a menţinut soluţia instanţei de fond, reţinând următoarele:

„prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 24 mai 2004 a fost stabilit, valoare de lucru judecat, că clădirea nr. 55A … situată pe teren din strada P.R., mun. Chişinău a fost transmisă companiei S., în rezultat, terenul a fost vizat de decizia Primăriei mun. Chişinău din 24 iulie 1997 …

Prin urmare, actele juridice contestate contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004 au fost încheiate fără a lua în consideraţie drepturile preferenţiale de posesie şi folosinţă a companiei S.„

Curtea Supremă de Justiţie, de asemenea, a dispus restitutio in integrum în rezultatul anulării contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004. În ceea ce priveşte apartamentul procurat de compania reclamantă la 08 iunie 1999, instanţa a constatat că apartamentul respectiv nu a fost obiect al litigiului.

La o dată necunoscută, compania reclamantă a înaintat o cerere de revizuire la decizia din 27 mai 2004, invocând că nefiind citată în proces nu a putut prezenta dovezi pentru a-şi apăra drepturile sale în litigiu imobiliar. Prin decizia din 29 iunie 2006 Curtea Supremă de Justiţie a respins revizuirea ca inadmisibilă, notând că decizia din 27 mai 2004 nu s-a pronunţat în privinţa drepturilor companiei reclamante.

În faţa Curţii compania reclamantă s-a plâns în temeiul art. 6 al Convenţiei, că nu a putut să se apere în mod rezonabil în faţa instanţelor naţionale, că Curtea Supremă de Justiţie la adoptarea deciziei din 06 aprilie 2006 s-a bazat pe hotărârea din 27 mai 2004, adoptată în urma unui proces la care nu a fost citată. De asemenea decizia din 06 aprilie 2006 nu s-a bazat pe fapte reale şi stabilite în mod obiectiv. În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr.1, compania reclamantă susţine că, în calitate de cumpărător de bună-credinţă a fost lipsit de proprietatea sa - apartament de 37 m.p. şi sediul de 244.5 m.p. – fără respectarea garanţiilor oferite de această normă. Ea susţine că nu a primit compensaţii echitabile pentru anularea contractului de vânzare - cumpărare, în special având în vedere că nu au fost rambursate sumele plătite pentru achiziţionarea încăperilor respective şi banii investiţi în reabilitarea acestora.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

1. A fost procesul cu privire la drepturile şi obligaţiile companiei reclamante echitabil, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie? În particular, a fost respectat principiul egalităţii armelor?

2. A avut loc o interferenţă în drepturile companiei reclamante în respectarea proprietăţii, în sensul art. 1 Protocolului nr. 1, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004?

Părţile au fost invitate să precizeze dacă a avut loc restitutio in integrum dispusă prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 06 aprilie 2006.

Compania reclamanta este reprezentată în faţa Curţii de către J. Hanganu, avocat în Chişinău.

***

În cauza BUSINESS - INVESTITII PENTRU TOTI SA şi Boris IAMPOLSCHI c. Moldovei primul reclamant, Business – Investiţii pentru Toţi S.A., este o societate comercială din Moldova cu sediul la Chişinău. Al doilea reclamant, Boris Iampolschi, este un resortisant rus, născut în 1923 şi care locuieşte în Moscova.

La data de 16 iunie 2000, al doilea reclamant a deschis la „Businessbank Bank” S.A. (Banca B) un cont bancar şi a făcut un depozit de 201 mii dolari SUA (USD). Primul reclamant este succesorul de drept al băncii în cauză.

La data de 20 decembrie 2005, centrul pentru combaterea crimelor economice şi corupţiei („CCCEC”) a iniţiat o urmărire penală suspectând spălare de bani prin contul nominalizat mai sus.

La data de 16 februarie 2006, judecătorul de instrucţie de la judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului de autorizare a confiscării banilor depuşi în cont.

La data de 17 februarie 2006, CCCEC a confiscat de la banca B. suma de 242 615 USD, inclusiv depozitul iniţial făcut de al doilea reclamant, plus dobândă. Banii au fost transferaţi în contul unei alte bănci.

Ulterior, banca B. a cerut în zadar diverselor autorităţi anularea deciziei de iniţiere a urmăririi penale şi a sechestrului.

La data de 17 noiembrie 2006, banca B, în proces de lichidare, a efectuat modificări în statutul său, fiind excluse activităţile bancare şi schimbată denumirea, astfel devenind primul reclamant.

La data de 07 februarie 2007, al doilea reclamant a comunicat primului reclamant intenţia sa de a închide contul respectiv şi a recupera suma depusă, plus dobândă. Prin scrisoarea din aceeaşi zi, a fost comunicată imposibilitatea acceptării cererii, din cauza sechestrului pus pe contul respectiv.

La data de 14 februarie 2007, reclamanţii au depus un recurs împotriva încheierii din 16 februarie 2006, prin care a fost autorizată confiscarea a contului, solicitând restituirea banilor.

Prin decizia din 3 aprilie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul ca inadmisibil, invocând, pe de o parte, că încheierea din 16 februarie 2006 nu poate fi atacată cu recurs şi, pe de altă parte, că reclamanţii nu au calitate procesuală în cadrul cauzei penale respective şi că aceştia ar putea fi considerate părţi în proces.

În faţa Curţii compania reclamantă s-a plâns în temeiul art. 6 al Convenţiei, că spălarea banilor nu a fost o crimă în momentul deschiderii contului, că nu sunt întrunite elementele infracţiunii şi că urmărirea penală a avut loc într-o perioadă excesiv de lungă. Primul reclamant, de asemenea, susţine că din cauza sechestrului aplicat pe contul celui de al doilea reclamant, este în imposibilitate de a rambursa banii depuşi şi fiind impusă obligaţia de a continua plata dobânzii. Aceasta încalcă dreptul său la respectarea bunurilor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Al doilea reclamant s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, că Curtea de Apel Chişinău, în decizia sa din 03 aprilie 2007 nu s-a pronunţat corespunzător asupra recursului şi a examinat numai argumentele ce se referă la primul reclamant. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, de asemenea, el susţine că sechestrul nejustificat pe bani încalcă dreptul său la respectarea bunurilor.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

A fost încălcat dreptul reclamanţilor la respectarea proprietăţii lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? În particular, această ingerinţă impune o povară excesivă asupra reclamanţilor (a se vedea Immobiliare Saffi c. Italiei [MC], nr. 22774/93, § 59, CEDO 1999-V)?

Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de către J. Hanganu avocat în Chişinău.

***

În cauza NORD-UNIVERSAL S.R.L. c. Moldovei, compania petiţionară este o societate cu răspundere limitată moldavă, înregistrată în Chişinău.

În urma unul control efectuat de către Inspectoratul Fiscal de Stat, prin decizia din 29 aprilie 2005, compania reclamantă a obligată să plătească statului 11,760 lei moldoveneşti TVA, 1,319 lei moldoveneşti dobânzi de întârziere şi 3,984 lei moldoveneşti în calitate de amendă.

Compania reclamantă a contestat la Curtea de Apel Chişinău decizia din 29 aprilie 2005, invocând cu titlu principal vina furnizorului, compania L.

La 27 octombrie 2005 Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea companiei petiţionare ca nefondată. Compania reclamantă a declarat recurs la această hotărâre.

Prin decizia din 11 ianuarie 2006 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi a menţinut hotărârea instanţei de fond. În decizia respectivă au fost abordate chestiuni de fapt şi de drept, printre altele, faptul că compania reclamantă poate să înainteze o acţiune de despăgubire împotriva companiei L. De asemenea instanţa a remarcat că, deşi au fost legal citate, persoanele interesate nu au participat la şedinţă. Potrivit companiei reclamante, Curtea Supremă de Justiţie nu a citat-o pentru şedinţă.

În faţa Curţii compania reclamantă s-a plâns în temeiul art. 6 al Convenţiei, că instanţele naţionale au examinat cauza superficial, contrar normelor materiale şi procedurale. De asemenea, că examinarea în lipsa acesteia a cauzei în ordine de recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Invocând, art. 1 Protocolul nr. 1 că decizia din 29 aprilie 2005 a Inspectoratului Fiscal de Stat a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

A fost violat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 al Convenţiei? În particular, a fost citată corespunzător compania reclamantă la Curtea Supremă de Justiţie?

Compania reclamanta este reprezentată în faţa Curţii de către V. Zama, avocat în Chişinău.