Termenul de 6 luni

10.04.2007

 

Potrivit art. 35 alin. 1 al Convenţiei,

Curtea nu poate fi sesizată decât ... într-un termen de şase luni, începând cu data deciziei interne definitive.”

Conform acestei reguli, reclamantul este chemat să depună o cerere la Curte în termen de 6 luni. Acest termen are scopul de a asigura un minim de securitate juridică şi de a împiedica contestarea unor situaţii juridice consumate într-un trecut nedeterminat.

Termenul pentru adresarea la Curte se calculează în luni calendaristice, indiferent de durata lor efectivă (a se vedea Istituto di Vigilanza c. Italiei, hot. 22.09.1993, para. 14). Ziua deciziei interne definitive nu se ia în consideraţie la calcularea termenului de 6 luni (a se vedea K.C.M. c. Olandei, dec. 09.01.1995).

Termenul de 6 luni curge pentru fiecare pretenţie în mod separat (a se vedea Mihalachi c. Moldovei, hot. 09.01.2007, para. 21).

A. Momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni

Convenţia leagă curgerea termenului de 6 luni de „data deciziei interne definitive”. Conceptul de „decizie internă definitivă” are un sens autonom. Termenul de adresare la Curte curge de la decizia internă irevocabilă (în sensul legislaţiei Republicii Moldova) în procesul de epuizare a căilor de recurs interne. Prin urmare, accesarea unei căi de recurs inefective (ex. revizuirea în procedura civilă conform art. 449 al CPC al RM, când nu există temeiuri de revizuire) nu suspendă curgerea termenului de 6 luni.

Dacă o cale de recurs este “dubioasă” şi reclamantul riscă să nu aibă succes, se recomandă de a sesiza Curtea fără a aştepta rezultatul recursului pentru a evita depăşirea termenului de 6 luni.

Conform regulii generale, termenul curge din momentul în care reclamantul a aflat sau trebuia să afle despre „decizia internă definitivă”. Astfel, acest moment este ziua la care decizia a fost pronunţată în mod public (a se vedea Loveridge c. Regatului Unit, dec. 23.10.2001).

În cazul în care decizia nu a fost pronunţată în public, la calcularea termenului de 6 luni se ia în consideraţie data la care reclamantul sau avocatul său a luat cunoştinţă de conţinutul „deciziei interne definitive”. Totuşi, data informării reclamantului va fi considerată data informării avocatului, chiar dacă reclamantul a fost informat mai târziu (a se vedea Keskin şi alţii c. Turciei, dec. 07.09.1999).

În cazul în care conform legislaţiei naţionale autorităţile sunt obligate să transmită o copie a „deciziei interne definitive”, la calcularea termenului de 6 luni se ia în consideraţie ziua primirii acestei copii (a se vedea Worm c. Austriei, hot. 29.08.1997, para. 33).

În cazul în care motivativul „deciziei interne definitive” este crucial pentru pretenţiile invocate la Curte, termenul va începe să curgă din ziua în care hotărârea redactată integral a fost primită (a se vedea P. c. Elveţiei, dec. 13.03.1984)

Dacă nu există recursuri interne eficace, termenul de 6 luni începe să curgă de la data adoptării actului sau de la data producerii faptului contestat (a se vedea Hilton c. Regatului Unit, dec. 06.07.1988) sau din momentul în care reclamantul află despre actul sau faptul sau despre efectele defavorabile lui (a se vedea Dennis şi alţii c. Regatului Unit, dec. 02.07.2002).

Termenul de 6 luni nu se aplică pe durata situaţiilor continue (a se vedea Loizidou c. Turciei, hot. 23.03.2005). În cazul violărilor continue contra cărora nu există căi de recurs interne, termenul de 6 luni începe a curge din momentul în care situaţia continuă ia sfârşit (a se vedea Demir c. Turciei, dec. 09.01.1995).

Există o distincţie esenţială între efectele continue şi faptele continue. Actele juridice, prin natura lor, generează efecte continue, însă existenţa efectelor continue nu duce la suspendarea termenului de 6 luni. O faptă ilegală poate fi calificată ca fiind continuă dacă ea se extinde pe întreaga perioadă în care comportamentul respectiv continuă şi este în contradicţie cu obligaţiile internaţionale. În cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau omisiuni ilegale, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acţiune şi continuă atât timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămân în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (a se vedea Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, hot. 08.07.2004, para. 321).

B. Suspendarea termenului de 6 luni

Curgerea termenului de 6 luni se suspendă prin depunerea cererii la Curte.

Cererea nu trebuie să aibă o formă strictă. Ea poate fi expediată prin poştă sau prin fax. Se consideră cerere prima comunicare a reclamantului către Curte, în care este expus, chiar şi sumar, obiectul cererii.

Data depunerii cererii se consideră data la care cererea a fost depusă la poştă (data la care plicul a fost ştampilat), fie data la care cererea a fost expediată prin fax, dacă cererea a fost ulterior expediată prin poştă în termen de 5 zile (p. 5 al Instrucţiunilor practice cu privire la instituirea procedurii la Curte). Dacă data de pe plic aplicată de poştă nu este lizibilă, data depunerii cererii se va considera data parvenirii cererii la Curte.

Cererea depusă la Curte suspendă termenul de 6 luni doar în partea pretenţiilor invocate în ea. Depunerea anterioară a cererii este irelevantă pentru suspendarea termenului de 6 luni cu privire la pretenţiile cu care cererea este completată ulterior (a se vedea Daniliuc c. Moldovei, hot. 18.10.2005, para. 23-25).

Suspendarea termenului prin depunerea unei cereri sumare este recomandabilă când reclamantul nu reuşeşte să redacteze integral cererea până la expirarea termenului de 6 luni. Pentru aceasta el poate expedia prin poştă sau fax o scrisoare din care să reiasă esenţa tuturor învinuirilor şi a faptelor de care el se plânge la Curte.

Termenul de 6 luni nu poate fi restabilit, însă Curtea poate lua în calcul cazurile fortuite în situaţii foarte limitate. Astfel, Curtea:

a) nu a acceptat niciodată motivele de boală pentru suspendarea termenului (a se vedea Peters c. Germaniei, dec. 20.02.1995) deoarece, în orice caz, reclamantul, indiferent de capacitatea sa de exerciţiu, sau curatorul reclamantului pot depune o cerere la Curte;

b) a decis că detenţia în sine nu constituie un temei pentru restabilirea termenului de 6 luni, decât dacă reclamantul a fost izolat totalmente de lumea exterioară şi i-a fost interzisă expedierea cererii. Totuşi, termenul de 6 luni va fi restabilit pe perioada în care administraţia închisorii refuză expedierea cererii la Curte iar deţinutul nu a reuşit să expedieze cererea la Curte prin alte mijloace (a se vedea Moisejevs c. Letoniei, hot. 15.06.2006).