Mecanismul de control iniţial

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia Europeană) din 4 noiembrie 1950. Mecanismul iniţial de control prevăzut de Convenţia Europeană a fost modificat de câteva ori.

În forma existentă până la 1 noiembrie 1998 (intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţia Europeană) mecanismul de protecţie a drepturilor omului presupunea existenţa a trei organe de supraveghere: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia Europeană), Curtea Europeană şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (Comitetul de Miniştri).

Comisia Europeană era un organ judiciar investit cu rolul de „filtrare” a cererilor. Ea se pronunţa asupra admisibilităţii (întrunirea condiţiilor formale) cererilor, stabilea circumstanţele de fapt ale cauzelor, propunea soluţionarea amiabilă a cauzelor şi formula avize dacă a existat sau nu o încălcare a Convenţiei. Comisia era compusă din membri aleşi pe un mandat de 6 ani de către Comitetul de Miniştri, dintr-o listă propusă de statele părţi la Convenţia Europeană şi îşi îndeplineau obligaţiunile cu titlu individual.

Comisia putea fi sesizată de către un stat parte la Convenţie sau mai multe state, în cazul în care considera că un alt stat parte nu respectă dispoziţiile Convenţiei. Numărul unor astfel de sesizări a fost extrem de redus.

Comisia Europeană putea fi sesizată şi de orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretindeau a fi victime a unei violări a drepturilor recunoscute de Convenţie sau Protocoalele sale, comise de statele părţi. Acest drept de recurs individual în faţa Comisiei era prevăzut de fostul art. 25 al Convenţiei şi putea fi valorificat dacă statul pârât a recunoscut competenţa Comisiei printr-o declaraţie facultativă. În practică, până în anul 1998 toate statele parţi acceptaseră dreptul la recurs individual în faţa Comisiei Europene.

Curtea Europeană era un organ judiciar compus dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Membrii Curţii erau aleşi de către Adunarea parlamentară, dintr-o listă de 3 persoane prezentată de state. Judecătorii erau numiţi în funcţie pe o perioadă de 9 ani şi puteau fi realeşi şi îşi exercitau obligaţiunile cu titlu individual.

Curtea Europeană putea fi sesizată doar după examinarea cauzei de către Comisia Europeană. Acceptarea Convenţiei Europene nu dădea prin sine dreptul Curţii de a examina cauzele depuse împotriva unui stat. Această jurisdicţie urma a fi recunoscută printr-o declaraţie facultativă a statului pârât. Acest mecanism îşi are originea în dreptul internaţional clasic şi a fost înscris în Convenţie pentru a facilita aderarea statelor la tratat. În practică, de la sfârşitul anului 1989, toate statele părţi la Convenţie au acceptat jurisdicţia obligatorie a Curţii.

Nici Comisia şi nici Curtea Europeană nu aveau o funcţionare permanentă, ci se întruneau în sesiuni de câteva ori pe an. Sediul lor se afla la Strasbourg.

Comitetul de Miniştri – organ politic interguvernamental – avea un dublu rol. În primul rând, el era competent a se pronunţa asupra fondului litigiului privind respectarea Convenţiei, dacă după examinarea cauzei de către Comisie nu a fost sesizată Curtea Europeană. În al doilea rând, Comitetul de Miniştri avea rolul de a supraveghea executarea hotărârilor Curţii Europene, precum şi a propriilor hotărâri atunci când s-a pronunţat pe fondul cauzei.

Procedura cuprindea două etape. Prima etapă se desfăşura în întregime în faţa Comisiei Europene. Procedura în faţa Comisiei era confidenţială şi se derula pe baza documentelor expediate de părţi. În cazuri excepţionale Comisia organiza audieri care nu erau publice.

După sesizare, Comisia urma să examineze admisibilitatea cererii, adică în ce mod cererea corespundea condiţiilor formale prevăzute de fostele art. 26 şi 27 ale Convenţiei. Astfel, cererea putea fi declarată admisibilă dacă:

  • au fost epuizate toate căile interne de recurs pentru soluţionarea litigiului;
  • cererea a fost depusă în termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;
  • cererea era compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi a Protocoalelor sale;
  • cererea nu era anonimă, nu era esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de Comisia Europeană, nu se examina de alt organ internaţional de anchetă, nu era în mod evident nefondată sau abuzivă.

În baza acestor condiţii, Comisia decidea:

  • de a declara cererea inadmisibilă (aproximativ 90 % din cereri) – procedura lua sfârşit, deoarece această decizie era definitivă şi fără căi de atac, sau
  • de a declara cererea admisibilă – Comisia încerca soluţionarea pe cale amiabilă a cauzei.

După constatarea admisibilităţii unei cereri, Comisia se punea la dispoziţia părţilor interesate, în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenţie şi Protocoalele sale. În consecinţă, puteau surveni două situaţii:

  • încercarea de reglementare amiabilă s-a soldat cu succes - Comisia întocmea un raport scurt, care cuprindea expunerea succintă a faptelor şi soluţia adoptată. Raportul era transmis statelor interesate, Comitetului de Miniştri şi Secretarului general al Consiliului Europei în vederea publicării acestuia;
  • încercarea de reglementare amiabilă a eşuat – Comisia perfecta un raport foarte amănunţit asupra faptelor cauzei şi formula un aviz asupra chestiunii dacă faptele constatate constituie o violare de către statul pârât a obligaţiilor ce-i revin în termenii Convenţiei. Raportul, întocmit în temeiul fostului art. 31 al Convenţiei, era comunicat Comitetului de Miniştri şi părţilor. Acest raport nu reprezenta o decizie definitivă.

Urma cea de-a doua etapă a procedurii. După transmiterea raportului Comisiei către Comitetul de Miniştri, Curtea putea fi sesizată într-un termen de 3 luni. Dacă în acest termen cauza nu era deferită Curţii Europene, intervenea Comitetul de Miniştri, care se expunea asupra fondului cauzei. În baza raportului Comisiei, Comitetul de Miniştri se pronunţa asupra violării Convenţiei cu votul a 2/3 din reprezentanţi. În cazul în care se constata o încălcare a Convenţiei, Comitetul fixa măsurile care urmau a fi adoptate de către state în vederea înlăturării violării. Decizia Comitetului de Miniştri era obligatorie. În plus, Comitetul de Miniştri avea şi funcţia de a supraveghea executarea hotărârii. În cazul în care statul nu se conforma hotărârii, Comitetul de Miniştri avea competenţa de a aplica sancţiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei.

Curtea Europeană putea fi sesizată în termen de 3 luni de la transmiterea raportului Comisiei Europene către Comitetul de Miniştri, de către Comisie, de către statele interesate şi de către reclamant (după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9).

Procedura în faţa Curţii avea un caracter contradictoriu care garanta dreptul apărării şi egalitatea părţilor. Aceasta se desfăşura conform unui Regulament interior. De regulă, procedura era scrisă şi conţinea observaţiile părţilor. În cazul în care se organizau audieri, acestea erau publice. Curtea statua asupra fondului şi stabilea dacă un stat a comis o violare a Convenţiei. Hotărârea prin sine nu anula hotărârea judecătorească sau legea contrară Convenţiei, ci doar constata violarea Convenţiei. Curtea putea să acorde o satisfacţie echitabilă reclamantului în cazul constatării violării.

Hotărârile Curţii erau obligatorii şi se transmiteau Comitetului de Miniştri în vederea supravegherii executării lor. Comitetul de Miniştri putea indica adoptarea măsurilor în vederea înlăturării violărilor constatate în hotărâre.

Participanţii la procedurile în faţa Comisiei Europene, a Curţii Europene şi a Comitetului de Miniştri beneficiau de imunităţile şi facilităţile stabilite prin Acordul European privind persoanele participante la procedurile în faţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, încheiat la Londra la 6 mai 1969, intrat în vigoare la 17 aprilie 1971.