Potrivit Articolul 46 § 1 din Convenţie, statele „se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi”. Acest angajament presupune obligaţii exacte pentru statele respondente. Pe de o parte ele trebuie să întreprindă măsuri în favoarea reclamantului pentru a pune capăt încălcării şi, unde este posibil, să elimine consecinţele (restitutio in integrum), şi, pe de altă parte, ele trebuie să întreprindă măsuri necesare pentru a preveni încălcări noi, similare.

Prima obligaţie este, prin urmare, plata satisfacţiei echitabile, de regulă o sumă de bani, pe care Curtea poate să le adjudece reclamantului în temeiul articolului 41 de Convenţie şi care acoperă, după caz, prejudiciul material şi moral şi/sau costurile şi cheltuielile. Plata acestor compensaţii este o obligaţie strictă care este clar definită în hotărâre.

Însă, celelalte consecinţe a încălcărilor nu sunt întotdeauna remediate în modul adecvat prin plata satisfacţiei echitabile. În anumite circumstanţe, executarea hotărârii poate impune statului respondent întreprinderea măsurilor individuale în privinţa reclamantului, cum ar fi redeschiderea procedurilor inechitabile, distrugerea informaţiei acumulate cu încălcarea dreptului de confidenţialitate sau revocarea deciziei de deportare emisă în pofida riscului supunerii la tratament inuman în ţara de destinaţie. De asemenea pot fi impuse măsuri generale – cum ar fi revizuirea legislaţiei, practicii judiciare, pentru a preveni încălcări noi, similare.

Potrivit Convenţiei, statele au o libertate considerabilă în alegerea măsurilor individuale şi generale care trebuie luate în vederea satisfacerii cerinţelor respective. Totuşi, această libertate se află într-o strânsă corelare cu monitorizarea Comitetului de Miniştri, asistat de Departamentul pentru Executarea Hotărârilor, care asigura ca măsurile întreprinse sunt adecvate şi de fapt ating rezultatul scontat în hotărârea Curţii, spre exemplu hotărârea Scozzari şi Giunta, cererea nr. 39221/98. În cazul în care chestiunea alegerii măsurilor este în practică teoretică, fiindcă este constrânsă de natura violării, Curtea poate indica ea însăşi întreprinderea anumitor măsuri. Ea s-a prevalat de această posibilitate pentru prima dată în 2004 pe două cazuri, dispunând eliberarea reclamanţilor care au fost deţinuţi arbitrar contrar Articolului 5 din Convenţie, a se vedea hotărârea Assanidze c. Georgia, cererea nr. 71503/01 şi hotărârea Ilaşcu şi alţii c. Rusiei şi Moldova, cererea nr. 48787/99. În ultimii ani, ca răspuns la Rezoluţia Res(2004)3 a Comitetului de Miniştri cu privire la hotărârile care relevă existenţa unei probleme sistemice fundamentale, Curtea de asemenea a început să furnizeze o identificare mai bună a problemelor sistemice şi să prezinte indicaţii în privinţa măsurilor generale care se impun.